Am talent da’ n-am valoare uofff…

… sau cum criticii literari revoluționează maneaua.

Am avut întotdeauna o părere proastă despre autorii care suferă de mania conspirației, mai precis au tot timpul impresia că există un complot în lumea literară împotriva lor, criticii și ceilalți scriitori fiind aliați pentru a nu le recunoaște talentul și chiar geniul. Respectivii autori sunt de părere că nu poți fi publicat într-o revistă decât dacă ești prieten cu redactorii, că nu poți obține o recenzie, chiar și nefavorabilă, decât dacă o plătești și că nu poți fi publicat la o editură decât dacă bei nenumărate beri cu editorii. Prin urmare, ei petrec mai mult timp încercând să distrugă această conspirație decât scriind propriu-zis. În concluzie, m-am gândit preț de vreo zece minute ( a lot of time actually) dacă are rost să scriu un articol precum cel de față. Ideea de a mă asocia în vreun fel cu genul de autori mai sus amintit îmi repugnă și ultima chestie pe care mi-o doresc este să îngroș rândurile nemulțumiților, neînțeleșilor, complotaților.

Manelismul, falsitatea și lipsa totală bun simț – de profesionalism deja nu poate fi vorba, dar în definitiv e de înțeles, trebuie acordate circumstanțe atenuante, și criticii trăiesc până la urmă în romania – nu pot fi trecute așa de ușor însă cu vederea. So, here it goes…

Nu am reproșat nimănui, niciodată (și atât timp cât voi fi “în deplinătatea facultăților mintale” nici n-am s-o fac!) că nu îi place ceea ce scriu eu. Mi s-ar părea o prostie să fac asta și o pierdere de timp. Cred că este mult mai profitabil să încerci să ajungi la acele persoane care îți apreciază scrisul, decât să te chinui să-i convertești pe cei care nu te înghit. Nu am reproșat nimic nici celor care mi-au spus că scriu nașpa din motive mai mult sau mai puțin stupide, cum ar fi: “mi se face greață când citesc că unul vomită în pat”, “scrii prea extrem”, “scenele de sex sunt prea violente pentru gustul meu, unde e tandrețea”, “ești misogină, nu sunt de acord”, “nu-mi plac cărțile cu droguri”, “scrii numele orașelor cu literă mică și nu pot urmări acțiunea” (da, e un reproș pe care l-am primit PE BUNE, deși pare incredibil). Cred că, atunci când îi dai unui cititor o carte, odată cu cartea îi acorzi și dreptul de a avea o părere, bună sau proastă, despre ea. Același lucru este valabil și în cazul unui articol pe care îl trimiți unei reviste – redactorii acesteia îl pot respinge pentru că nu e pe placul lor, iar prin simplul fapt că le trimiți articolul, tu le acorzi și acest drept. Este la fel valabil și în cazul unui manuscris trimis unei edituri și, aici ajung în miezul problemei (deși la urma urmei nici nu e vorba despre o “problemă”), chiar în cazul în care trimiți un manuscris unui juriu, la un concurs literar. Exact lucrul ăsta din urmă l-am făcut eu acum ceva timp. Nu am câștigat respectivul concurs. Mi-a părut rău, evident, ca oricărui alt participant care nu a câștigat, dar nu mi-a trecut prin cap să contest decizia juriului. În fond, știam de dinainte cine sunt membrii săi, puteam alege să nu particip dacă nu aveam încredere în decizia lor. Totul în regulă până în momentul în care juriul a anunțat că oferă și feedback concurenților. L-am așteptat timp de aproape o lună și în sfârșit a venit, sub forma unui mini-mesaj nesemnat de niciunul din membrii juriului, un mini-mesaj care nu poate avea în niciun caz pretenția de a reprezenta acest “feedback” mult-trâmbițat. Să fim serioși – două rânduri jumate despre un manuscris de câteva sute de pagini?! Și ce rânduri… Remarci antologice de tipul “aveți talent, n-aveți valoare” (trimise nu doar mie, ci și altor concurenți cu care am schimbat impresii), ce ar produce o reală revelație unui adrian minune, care, într-o străfulgerare divină, va crede că a găsit titlul imbatabil al unui nou hit. Nimic din ce am enumerat mai sus nu m-a deranjat însă – recunosc, mă enervez destul de greu și în general nu am pretenții foarte mari de la aproape nimeni, așa că rar sunt cu adevărat dezamăgită. Dar mi se pare însă dincolo de orice argument ca un critic literar, a cărui vârstă este sub 30 de ani, să îți spună în anul de grație 2010, că manuscrisul tău nu are valoare deoarece una dintre povestiri are un titlu “vulgar” (termenul folosit de critic) ce conține verbul “a fute” (!!!). Criticul îmi recomandă apoi să iau aminte la un scriitor consacrat, care a scris o povestire asemănătoare cu a mea – spune tot criticul – în care se face referință la niște animale, un șobolan și o țestoasă, și care are un titlu mai puțin “vulgar”. “Vulgaritatea” titlului meu – ca să nu mai mențin suspansul, titlul respectiv era “Cum fac iepurii când se fut” – nu era deloc gratuită. Era o metaforă care surprindea foarte bine atmosfera povestirii și exprima cumva ideea principală, aceea a decăderii unui oraș și a pierderii plăcerii de a bea bere (la rândul ei tot o metaforă), idei pe care criticul șocat de “vulgaritatea” titlului le-a trecut cu vederea, ca fiind “modeste”, cum spune într-un alt sfert de frază, la fel de memorabil.

Mi se pare de-a dreptul ridicol să pui un verdict asupra valorii literare a unei cărți folosind argumentul limbajului vulgar. La fel, mi se pare aproape prostie să nu vezi că ceea ce numești “vulgaritate” are un rost bine definit în construcția cărții. Ce mă deranjează cel mai mult – mă și amuză în aceeași măsură – este falsitatea personajului respectiv, un critic care se bate cu pumnul în piept că nu judecă autorii după criterii anacronice, închistate, că are vederi largi și că apreciază o scriitură după mai multe tipare. Din cele două rânduri și jumătate intitulate feedback pe care le-am primit nu reiese deloc asta. Reiese doar o încrâncenare împotriva “vulgarității”, pe care aș întâlni-o, sub aceeași formă, la niște babe nefutute, să spunem. Diferența este că, dacă aș fi știut că niște babe nefutute își vor da cu părerea asupra cărții mele, nu mi-aș mai fi pierdut timpul să o trimit la concurs – decât poate doar dacă aș fi vrut să provoc un atac de cord uneia dintre ele. Nu mă deranjează că nu v-a plăcut cartea, domnule critic, mă deranjează să primesc astfel de răspunsuri, care vă descalifică total. Un feedback din partea unui critic ar presupune intenția acestuia de a ajuta autorul respectiv să-și îmbunătățească textul, presupune să-i arăți părțile slabe ale manuscrisului, lăsând la alegerea acestuia dacă să-ți urmeze sau nu sfaturile privind îmbunătățirea acestuia. Cu ce mă ajută pe mine să știu că pentru dumneavoastră un titlu precum “Cum fac iepurii când se fut?” este vulgar? Și mai ales, cu ce mă ajută, și oare cum aș mai putea avea în viitor o urmă de respect pentru “cronicile” dumneavostră, știind că judecați atât de superficial un manuscris?

Din partea cititorilor mă pot aștepta la orice fel de reacție; ei au dreptul de a-ți trimite la gunoi opera uneori și pe baza unei prejudecăți stupide – dar un critic trebuie să fie mai mult decât atât. Și încetați în pula mea să vă mai prefaceți a fi ceva ce nu sunteți și nu veți fi niciodată. Recunoașteți că alegeți numai potecile bătătorite, că nu aveți curajul să vă placă un autor decât dacă altcineva îl recomandă înaintea voastră, recunoașteți că nu aveți deloc talentul și puterea de a vă imagina cum va arăta literatura peste vreo 10 ani, că acordați verdicte pe baza unor pete și prejudecăți de tot căcatul. Așa, cel puțin, nu ne-am mai pierde unii altora timpul.

ps. Un singur lucru aș mai vrea să spun – toți membrii juriului cu care am avut de-a face sunt foarte implicați în ceea ce înseamnă facultatea de litere din bucurești. Să fie oare o întâmplare că facultatea asta dă din ce în ce mai multe nulități pe bandă, tineri care nu numai că nu au nici cea mai vagă legătură cu a scrie, dar care nici nu sunt în stare să fie măcar niște dascăli mediocri? Facultatea dvs. scoate absolvenți dintre care majoritatea sunt obiect de caterincă în cercurile de intelectuali, absolvenți pe care dacă îi duci să audieze un curs de filosofie cască gura cu aceeași nonșalanță cu care ar asista la un curs de analiză matematică avansată. Practic, aveți cam două tipologii de absolvenți pe care îi licențiati cu notă maximă – poetese care duc poezia în urmă cu 200 de ani, asasinându-ne cu creațiile lor ridicole pe care le publică pe internet și prin diverse fițuici care se distribuie gratuit, și profesoare ratate de română care merg să predea în școli generale și care nu se gândesc la altceva decât să scape mai repede de corvoada orelor pentru a ajunge acasă să-și urmărească telenovela preferată. Cele câteva foarte puține excepții, absolvenți de litere care au ajuns scriitori și pe care îi admir, îmi împărtășesc părerea despre această facultate. Dar nimic nu e de mirare, atâta timp cât un “critic” este mai preocupat să sancționeze, în anul 2010, “vulgaritatea” unui manuscris și, în același timp, are ca realizare marcantă nominalizarea în topul celor mai sexy intelectuali din românia, în loc să își aloce un sfert de oră din prețiosu-i timp și să scrie un mail în care să-i răspundă autorului într-un mod onest, constructiv, fără a se ascunde după clișee și manelisme jenante de doi bani.

Later Edit. S-au schimbat multe de cand am scris articolul asta… Nu mai cred ca ORICINE are dreptul sa aiba o parere despre o carte. Nu, chiar n-are! Ca sa aiba cu adevarat dreptul la o parere despre o carte trebuie sa fie: inteligent, original, cu un background literar solid, lecturi diverse si mai ales ACTUALE, sa stie sa citeasca, sa vada dincolo de text… si multe altele.

Cred ca suntem maxim 100 de oameni in tara asta care avem dreptul sa detinem si emitem pareri despre carti.