Morgothya

Citiți versiunea scurtă a interviului aici: www.hyperliteratura.ro

1. -Cum te-ai apucat de scris, ai mai scris înainte, ai scris și poezii?

N-aș putea spune exact pe la ce vârstă m-am apucat. Am scris mult timp în joacă – de fapt încă mai scriu așa – fără să îmi pun serios problema că aș putea face ceva cu fragmentele de proză, ceva cum ar fi să le aranjez într-o carte și să le public, nici măcar într-o revistă. Până în urmă cu câțiva ani nu m-a preocupat deloc aspectul ăsta, al împărtășirii scrisului cu ceilalți. Nu eram deloc genul care să-și înnebunească prietenii dându-le foi volante cu fragmente din diferite cărți în lucru, ba aș spune că eram chiar opusul, mă deranja când cineva descoperea din greșeală chestii din astea prin calculatorul meu. Am scris pur și simplu de plăcere, am făcut tot felul de experimente cu scrisul. Deci răspunsul e da, a existat scris și înainte de Sânge satanic.

“Simt că în proză ai mai multă libertate și că poți scrie ca și cum nu ți-ar păsa că au mai fost scrise cărți înaintea ta.”

Am scris și unele chestiuțe care probabil ar putea fi privite ca poezii, deși probabil că mai degrabă le-aș posta la “diverse”, dacă aș vrea să le împărtășesc. Părerea mea este că poezie bună, autentică, este extrem, extrem de greu să scrii astăzi și tocmai de asta admirația mea pentru poeții buni care au apărut în ultimii ani este nelimitată. Cred că aici apare un oarecare paradox: deși poezia ar trebui să-ți ofere ție ca autor mai multă libertate de exprimare decât proza, care presupune control, ordine, coerență, în realitate poezia depinde foarte mult de tehnică, de limbaj, de cunoașterea amănunțită a ceea ce s-a scris și ce se scrie în prezent… Firește, ea presupune talent și originalitate, dar ele nu pot sta așa, în gol. Scheletul ăsta tehnic pe care se sprijină poezia este important. Sunt și autori foarte originali care încearcă să incendieze acest schelet, dar este foarte greu să convingi cititorul să meargă pe mâna ta. Din punctul meu de vedere, ar fi absolut fenomenal ca fiecare autor să vină cu propriul său schelet, să dinamiteze tot ce s-a făcut înainte… Poate cineva ar putea susține că același lucru se petrece și în proză, doar că eu nu sunt complet de acord. Simt că în proză ai mai multă libertate și că poți scrie ca și cum nu ți-ar păsa că au mai fost scrise cărți înaintea ta. În poezie, sunt ceva mai mari șansele să repeți ceva ce s-a mai spus, chiar dacă mesajul tău este în întregime autentic. E mai greu să păstrezi balanța între autentic (ceea ce te reprezintă și vrei neapărat să transmiți) și inovație (grija pentru a nu te repeta).

Dar mi-ar plăcea să scriu într-o zi un volum de poezii. Genul ăla de poezie–poveste, cu personaje, chestii. Care să fie bun neapărat, sau cel puțin eu să-l simt așa.

2. -Cum ai resimțit experiența debutului?

Sincer, amețitoare, crazy, atât în sens bun cât și în sens rău. Nu aveam cine știe ce așteptări, mă gândeam că romanul ar putea atinge câțiva cititori, care să-l înțeleagă cu adevărat și să-l aprecieze dar, dacă mi-ar fi spus cineva în noiembrie 2010 când a apărut prima ediție că peste numai un an vor exista bătăi (la propriu!) între fani și hateri, i-aș fi spus că n-am nevoie de idealisme din astea deplasate pe post de încurajări . L-am publicat având așteptări să zicem realiste, știind că în România, una peste alta, se citește puțin, că dintre cei care citesc (puțin) o foarte mică parte se îndreaptă către literatură română, că din cei foarte, foarte puțini care citesc literatură română și mai puțini aleg cartea unui autor aflat la debut, cu atât mai mult cu cât apare la o editură venită nou pe piață. Convingerea asta nu mi-a fost decât parțial infirmată, în ciuda faptului că Sânge satanic a avut un public de sute de ori mai larg decât îmi imaginasem eu; sunt conștientă că unii dintre cei care au căutat cu aviditate cartea și au citit-o nu au privit-o neapărat ca literatură, ci au fost atrași de poveste, de subiect. Au căutat un anume inedit, un anumit extremism, dar nu se poate spune că au înțeles-o ca literatură. Din fericire, ei sunt doar un procent, cartea a avut un public extrem de variat – chiar și prin prisma vârstei.

Cel mai vârstnic cititor de care am aflat eu are 82 de ani (și i-a plăcut la nebunie Sânge satanic, fiind un om foarte open-minded, cu mult simț al umorului – atât de diferit de marea parte a celor din generația sa, care de obicei fie târăsc după ei un sac plin de prejudecăți, fie s-au senilizat de mult), în timp ce, la polul opus, am o fană de numai 11 ani și jumătate (care l-a citit cu acordul părinților – o chestie ce mi se pare esențială, apropo de argumentul amărât cu “Tu ai da copilului tău așa ceva?”; ei bine, nu numai eu, despre care se spune că sunt dusă cu pluta, i-aș da copilului meu să citească, ci uite că și alții o fac).

“Una din realizări este că am reușit să fac persoane foarte tinere să țină o carte în brațe și să o savureze”

La capitolul împliniri post-debut aș nota sutele de e-mailuri pe care le tot primesc de vreun an încoace, unele sunt teribil de emoționante, sunt uimitoare; de fiecare dată rămân cumva fără capacitatea de a articula ceva drept răspuns. Oricâte aș primi și oricâte cuvinte frumoase de mulțumire pentru că am scris cartea asta mi s-ar spune, de fiecare dată când primesc un mesaj de la un cititor nou este ca și cum ar fi primul ever. Le simt și cumva nemeritate, pentru că mie mi-a făcut plăcere să scriu cartea, mai mult decât plăcere, am simțit o nevoie de nereprimat de a o scrie, deci practic a fost în primul rând beneficiul meu. Primesc și scrisori clasice, prin poștă. După lansarea de la Timișoara, am primit o astfel de scrisoare clasică de la o cititoare care mi-a devenit între timp și amică, Alexandra; scrisoarea ei mi-a fost înmânată printr-un prieten comun și e pur și simplu fantastică – acum stă bine ascunsă în singurul meu exemplar din prima ediție din Sânge satanic și am de gând să o recitesc dacă vreodată voi avea dubii legate de scrisul meu… pentru că acolo sunt notate exact genul de sentimente care te fac automat să simți că are rost să scrii și mai ales să publici, să împarți cu cititorii ceea ce creezi. Sunt cititori care mă recunosc prin baruri, prin cafenele sau pur și simplu pe străzile din Centrul Vechi (Facebooku e vinovat probabil!) și vin să-mi spună pe viu impresiile lor. La Gaudeamus s-a întâmplat la fel, a fost emoționant. În același timp e și puțin scary, într-adevăr… Partea bună e că haterii sunt întotdeauna lași când vine vorba de confruntări față în față, deci, pentru moment, nu cred că îmi trebuie permis pentru armă

Una din realizări este că am reușit să fac persoane foarte tinere să țină o carte în brațe și să o savureze chiar dacă, așa cum ziceam la început, poate că ei nu știu exact ce e ficțiunea, ce a ăla un personaj literar, cum e cu scrisul la persoana I și așa mai departe. Dar nici nu contează, pentru că au destul timp să descopere, important e că au făcut pasul ăsta.

Pe lângă fanii pe care mi i-a câștigat cartea, ea a mai făcut un lucru minunat, și anume a fost foarte pe sufletul unor oameni pe care îi admir de pe vremea când nu-mi trecuse prin cap că voi scrie o carte sau că voi scrie în general. Mulți dintre scriitorii mei preferați au citit cartea și au apreciat-o. Asta înseamnă enorm pentru mine, și este fără-ndoială unul dintre motivele pentru care mă bucur tare mult că am publicat-o. Emoția pe care am avut-o citind impresiile acestor oameni despre romanul meu va fi mereu una dintre cele mai frumoase amintiri ale anilor ăștia. Și, pe lângă amintire, va fi și o certitudine de un anumit tip… chiar dacă asta ar putea să sune ca o afirmație arogantă.

“un om fără lecturi, fără discernământ, fără cunoașterea corectă a limbii în care se exprimă, fără inteligență și intuiție nu are o VOCE și nu trebuie lăsat să creadă că o are.”

La capitolul dezamăgiri, mult mai mult decât reacțiile nejustificat și gratuit agresive la apariția cărții, venite din partea necititorilor ei, m-a deranjat descoperirea gradului uriaș de prostie care subzistă la periferia literaturii. Sunt acolo acei oameni care țin de ani de zile piciorul ridicat, pregătit să pășească fix pe granița care, odată trecută, îi transformă în autori. Oamenii care au impresia că se pricep la literatură, că știu să deosebească valoarea de nonvaloare – aici intră indivizi care se chinuie de 10 ani să păcălească un editor să-i publice, diverși așa-ziși critici cu mentalități provinciale, comentatorii pe diferite forumuri/site-uri, o faună destul de diversă. Chiar a fost o revelație pentru mine chestia asta, nu-mi imaginam că oameni atât de proști și cu atât de multe prejudecăți se țin cu dinții de fusta literaturii. Nici până în prezent nu mi-am dat seama care ar fi, totuși, scopul pentru care o urmăresc cu atâta aviditate, din moment ce e evident că nici n-o înțeleg, nici nu-i pasionează cu adevărat.

Am avut polemici foarte dure cu astfel de indivizi, și nu doar în legătură cu cartea mea. Aș lua oricând apărarea oricărei cărți bune sau aproape bune în fața unor astfel de specimene, indiferent cine e autorul cărții, chiar dacă nu-mi e prieten, chiar dacă poate nici nu mă dau în vânt după el. Asta pentru că un om fără lecturi, fără discernământ, fără cunoașterea corectă a limbii în care se exprimă, fără inteligență și intuiție nu are o VOCE și nu trebuie lăsat să creadă că o are. M-am trezit brusc, după publicarea cărții, în fața unei grămezi de excremente foarte urât mirositoare, excremente care vociferau jignite că “am avut tupeul și nesimțirea” să scriu o carte altfel. Multe lucruri pe care le-am experimentat din interacțiunea cu ele nu le-aș fi crezut în veci dacă mi-ar fi fost povestite de altcineva. Le-aș fi crezut pur și simplu proiecțiile unei minți bolnave.

România trăiește în multe privințe – în special când vine vorba despre moralitate și despre discrepanța uriașă între ceea ce simțim/gândim de fapt și ceea ce vrem să creadă ceilalți despre noi că simțim/gândim – într-un dulce și deconcertant, prin naivitate, medievalism. Mă amuzam de curând amintindu-mi ceva ce spusese Ștefan Bolea într-un interviu mai vechi: că i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea vânătorilor de vrăjitoare, pentru că ura și opacitatea maselor față de ceea ce nu înțeleg l-ar fi motivat foarte mult. Dacă stăm să ne gândim, nu ne-am îndepărtat, ca structură spirituală, prea mult de acele vremuri.

Adevărul este că lumea literară e foarte diferită atunci când o privești din afară, față de ceea ce descoperi când o privești pe dinăuntru. Odată ce intri în interiorul ei, chiar e o nebunie, se întâmplă niște lucruri pe care nici nu ai cum să le povestești celor de afară, pentru că te-ar crede nebun și ar începe să-și facă griji pentru tine. De asta, un număr mare de scriitori, după debut, sunt pe bună dreptate dezamăgiți și se întreabă dacă are rost să continue pe drumul ăsta. Cei nu tocmai rezistenți ajung la concluzia că e o luptă care în final nu merită și abandonează, ceea ce e foarte trist, pentru că talentul nu ține (și nici nu ar trebui să țină) de rezistența la imbecilitatea altora, de capacitatea de a te detașa de ea. Mă întreb uneori câtă literatură adevărată s-o fi pierdut din cauză că a avut neșansa să se nască într-o minte ce trăiește (poate printr-o ironie a sorții) într-o țară de retardați.

3.-Cum a fost experiența de a te pune în locul unui bărbat și a scrie atât de masculin? Mi se pare că surprinzi foarte exact și credibil mintea unui mascul de vârsta lui M., personajul principal din Sange satanic.

Nu a fost dificil, a decurs foarte natural. Ca o paranteză, acum am ceva dificultăți în a mă pune în pielea unui personaj feminin! Cu M. a fost foarte ușor și firesc, practic personajul este miezul cărții, de la el a pornit toată ideea și nici nu mi-am pus problema să scriu altfel decât din perspectiva masculină, a acestui personaj.

Am vrut inițial o provocare pentru mine, cu acest scris din perspectivă masculiună; mi-am dorit să nu fie facil, la îndemână, să fie mai degrabă ficțiune, transpunere, de la un capăt la altul, dar o ficțiune coerentă. Presupun că, până la urmă, obișnuindu-mă atât de mult cu personajul și intrând atât de bine în pielea lui, fiindu-mi ușor să văd lumea prin ochii lui, provocarea s-a evaporat undeva pe traseu… Sau nu, naiba știe.

“orice tip superinteligent nu poate fi, măcar într-o anumită măsură, altfel decât misogin”

Misoginismul lui M. l-am asimilat foarte natural, asta pentru că, pe de o parte, mă deranjează puternic feminismul și falsitatea pe care o propovăduiește iar, pe de altă parte, cred că orice tip superinteligent nu poate fi, măcar într-o anumită măsură, altfel decât misogin.

Firește, au apărut și vreo 2-3 voci care au susținut că personajul nu e credibil, pentru că romanul e scris de o femeie care nu are „coaie reale”. Sunt convinsă că, dacă aș fi semnat cartea cu un pseudonim masculin, nici prin cap nu le-ar fi trecut să-i conteste veridicitatea din perspectiva asta. Dar deh… oricum, la români o carte despre al cărei autor nu se știe mai nimic e judecată în proporție de 80 la sută (aici sunt optimistă, altfel aș fi dat un procent chiar mai mare) după copertă, titlu, editură, recomandarea de pe spate și poza autorului, dacă reușesc s-o dibuie pe net. Așa că, odată ce au văzut că ai nume feminin, automat vor porni cu prejudecata că scrii ca o femeie. Bine, asta nu e în întregime o prejudecată, experiența lecturii te învață că multe autoare chiar scriu altfel din cauză că sunt femei și au o viziune tipic feminină, dar mai sunt și excepții.

Explicația, sau cum să-i spun – poate secretul… intrării mele atât de ușor în pielea lui M. a fost că nu mi-am imaginat nici măcar o secundă, în timp ce scriam, cum va fi citită cartea. Scrisul la ea a fost în permanență menținut la stadiul de experiment, dacă iese ceva bine, dacă nu, asta e. Nu am simțit că mă privește cineva peste umăr, că are așteptări să scriu într-un anumit fel, și asta a însemnat libertate și joacă. Îmi mărturisea recent un scriitor că nu poate concepe o carte fără să aibă în minte figura unui potențial cititor… Ei bine, eu cred că tocmai fără figura asta în minte poți scrie necenzurat și autentic.

4.-Am văzut undeva, într-o recenzie, că Sânge satanic era, după spusele autorului recenziei, recomandat persoanelor insensibile. Eu, personal, aș zice că dimpotrivă, este recomandată tocmai persoanelor sensibile datorită nevoii de reîntoarcere la inocență, o nevoie care răcnește dincolo de toată nebunia și revolta lui M. Tu cum crezi/vezi că stă treaba, din inside?

Sunt complet de acord cu tine, este o carte în special pentru persoane sensibile; eu cred că unul din meritele ei este potențialul ăsta de a trezi cititorul, de a-l agresa dar cu o finalitate, cu un beneficiu, or asta nu poate funcționa decât dacă cititorul este deschis, permeabil. Unui individ care suferă de autosuficiență, care crede că deține toate răspunsurile fiindcă i le-au oferit alții pe tavă, nu aș avea de ce să-i recomand Sânge satanic. Și tocmai acest tip de individ, cu răspunsurile notate pe ușa frigiderului, este cel insensibil, cred eu. Iarăși, cartea are multe pasaje sentimentale, romantice și așa mai departe… deci e clar cam pe unde își întâlnește cititorii.

“Arta trebuie să fie copilul care urlă și cere atenție, altfel părinții îl vor uita într-un colț și își vor urmări netulburați emisiunea preferată la televizor.”

Bine, acum depinde și cum definim toată treaba asta cu sensibilitatea. Pentru mine, a fi sensibil înseamnă să te lași impregnat de tot ce există în jurul tău, să trăiești deschis la orice tip de provocări, să fii capabil să înveți ceva nou în fiecare zi din viață, să descoperi mult și intens. Dacă prin sensibil înțelegem doar o persoană care vomită când urmărește trailerul de la Saw (ăsta cred că este sensul în care autorul recenziei avertiza potențialii cititori), sau ca ăia care leșinau când citea Palahniuk din Bântuiții, atunci nu știu, poate că are dreptate:). Aici simt că este necesară o digresiune: dacă aș fi avut neșansa să mă număr printre acești oameni cu “stomăcele sensibile”, cum bine i-ai denumit tu, aș fi făcut tot posibilul să depășesc acest neajuns fiziologic, pentru că este inacceptabil să renunți de bunăvoie la o parte însemnată a artei doar din pricina unei indisponibități ce poate fi lesne educată și depășită.

Cred că arta va deveni din ce în ce mai agresivă, atât în ce privește conținutul, cât și prin forma sa și prin modurile prin care își atrage publicul. Nu pot decât să salut această direcție, deoarece numai prin ea arta își va putea recupera locul ei de drept în viețile oamenilor care s-au grăbit s-o dea pe ușă afară, ca pe ceva de care se pot lipsi. Numai fiind agresivă și insinuându-se în existența oamenilor, ea va reveni la rolul ei esențial. Arta trebuie să fie copilul care urlă și cere atenție, altfel părinții îl vor uita într-un colț și își vor urmări netulburați emisiunea preferată la televizor.

În plus, chiar dacă arta nu s-ar afla în situația asta ingrată de a fi nevoită să-și recucerească locul meritat în viața oamenilor, loc ce a fost luat între timp de supermarket, mall, reality show-uri, ea oricum ar trebui să fie agresivă, pentru că arta este o oglindă a vremii în care este concepută. Trăim cumva într-o lume frumoasă, pașnică, minunată? Evident că nu, iar arta trebuie să reflecte urâțenia și mizeria din jur, chiar și atunci când mesajul ei ultim este unul pozitiv. Pentru cei care vor spune că ba da, trăim într-o lume minunată din care nu trebuie schimbat nimic, nu am decât două reacții posibile: degetul mijlociu sau să îi ajut să găsească adresa unui psihiatru bun și răbdător.

“nu te obligă nimeni să trăiești conectat la realitate, dar dacă alegi să te izolezi, măcar fă-o până la capăt, nu veni să afirmi că realitatea e așa cum o vezi tu din cutiuța ta”

Îmi displac foarte mult oamenii care se izolează într-un glob de cristal (sintagma “turn de fildeș” îmi repugnă, pentru că ea a fost în general abuziv asociată artiștilor – există prejudecata asta că artistul se retrage acolo, deasupra tuturor, și își scrie nestingherit opera; în ziua de azi, nu cred că greșesc să spun că tocmai artistul simte mai mult pulsul realității, el se află în inima lucrurilor, nu omul mediocru, care vegetează în fața televizorului – iar acest lucru cred că s-a văzut și la evenimentele recente de la noi, manifestațiile anti-Băsescu, unde artiștii s-au aflat mai mereu în stradă, în miezul lucrurilor) și, după o perioadă, când globul se sparge, rămân șocați de cât de mult s-a schimbat, în rău, lumea în jurul lor și încep să se lamenteze. Mă rog, nu te obligă nimeni să trăiești conectat la realitate, dar dacă alegi să te izolezi, măcar fă-o până la capăt, nu veni să afirmi că realitatea e așa cum o vezi tu din cutiuța ta, bună și frumoasă, fiindcă e clar că ai o problemă de percepție.

Revenind la întrebarea ta, apropo de confuziile astea pe care le fac unii, citeam de curând într-o recenzie că Sânge satanic ar fi o “carte scrisă fără suflet”. Mi-a venit așa o poftă să trimit autoarea recenziei direct la Platon, să vadă care-i treaba cu sufletul, să nu mai folosească expresii agățate după ureche din telenovele. N-am mai trimis-o până la urmă, că n-avea rost: ar fi zis că e un porc frustrat misogin.

5.-Cât de mult din tine se regăsește în ideile și viziunile lui M. despre oameni, viață etc?

Destul de mult. Inițial, mă gândisem la M. ca la un alter ego masculin, un fel de frate siamez, dar, scriind la carte, personajul a căpătat viață proprie, gânduri proprii, sentimente care sunt doar ale lui și tot așa… Nu am vrut să ciuntesc personajul și să-mi impun propriile idei, atunci când el tindea să meargă pe un drum care se abătea un pic de la ce îmi imaginasem eu ca alter ego. Sunt și unele trăsături ale personajului în care nu mă regăsesc. Cum bine ai remarcat, M. are o inocență și un idealism foarte bine ascunse dar totuși extrem de intense. Idealismul ăsta este un mecanism intim care îl ghidează în tot ceea ce face. Se implică foarte mult, crede în oameni, nihilismul lui este de fapt un umanism, este dezamăgit constant de aceștia tocmai pentru că își imaginează că pot fi mai buni de atât. Ura lui M. față de umanitate este o fostă iubire puternică. Aici este un punct în care concepțiile mele se despart puțin de ale lui M. – eu nu pot fi atât de idealistă, sunt ceva mai sceptică.
Dar, firește, în ciuda acestui lucru, semănăm într-o proporție mare. Cred că este firesc, mai ales fiindcă Sânge satanic e un roman de debut. Din ce am observat, orice autor la debut încearcă să facă un fel de statament, să dezvăluie cititorilor foarte mult din propria lui personalitate, să pună în cartea aia o proporție însemnată din weltanschauung-ul său, și mi se pare un impuls complet justificat. Scuzabil, dacă e musai să-i dăm și o nuanță negativă. Până în momentul debutului, fiecare autor adună multe idei, multe stări, multe convingeri, își face propria filosofie de viață și e normal să o transpună în carte. Până la urmă, despre ce să scrii în prima ta carte dacă nu despre tine?

(VA URMA)