Morgothya

Blogul scriitoarei Cristina Nemerovschi
Blogul scriitoarei Cristina Nemerovschi
  • Cristina Nemerovschi
  • Sange satanic
  • Alte scrieri
  • Recenzii
  • Carti si scriitori
  • Articole
  • Filosofie
Archive | Carti și scriitori RSS feed for this section

“Sânge satanic ar putea chiar să devină o carte-cult” – recenzie de Radu Voinescu

by cristina nemerovschi on 21 Feb 2012 in Articole, Carti și scriitori, Filosofie, Recenzii, Sange satanic

Criticul literar și scriitorul Radu Voinescu despre Sânge satanic, aici: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4719&Itemid=99

Cultură, sub-cultură, subversiune – cartea unei generaţii pierdute

Romanul de debut al Cristinei Nemerovschi, Sânge satanic (Editura Herg Benet, 2010), a declanşat repede controverse. Să fi fost numai titlul – care duce către o sub-cultură principial indezirabilă, despre care ne-am deprins să aflăm mai cu seamă din materialele difuzate la detestatele (pe bună dreptate) ştiri de la ora 17.00 – şi tot ar fi fost de ajuns pentru a determina a priori mefienţe, aprehensiuni, respingeri. Textul însă, pentru cei care probabil s-au lăsat antrenaţi în lectură mai cu seamă de promptele întâmpinări favorabile, ba chiar elogioase, fără a fi iniţiaţi în temele cărţii, s-a dovedit o veritabilă piatră de încercare. Atmosfera absurd-mizerabilă, ca în Trainspotting, de Irvine Welsh, extracţia periferică sau joasă a personajelor, caracterul şi conduita lor, mai ales ale celui principal, care este şi naratorul, dar în mod deosebit limbajul şi transcrierea lui (voi reveni asupra acestor aspecte) au oripilat chiar şi scriitori cu nume azi, dar care, mai în urmă cu douăzeci de ani, militau fervent pentru un limbaj neacademic în literatură şi în anumite reviste.
Adevărul este că romanul acesta fără un fir epic propriu-zis (cum i s-a reproşat, între altele, şi e de neînţeles de ce ar fi trebuit să aibă neapărat unul, iar asta nu doar pentru că romanul modern – într-un anume fel, ne aflăm încă în modernitate, chiar dacă, eventual, aşa cum am mai scris în altă parte, prefixăm termenul cu „post-” – este, nu-i aşa!?, un gen proteic, ci şi pentru că nu ar fi deloc primul de acest fel) are toate ingredientele pentru a provoca şi reacţii de bună întâmpinare, mergând până la entuziasm, dar şi de respingere, chiar în notă vehementă. Noutatea cărţii, care propune o tehnică şi un limbaj (oricât de „crud”, nu frust şi, în ciuda tuturor durităţilor şi a vulgarităţilor abundente, deloc lipsit de ideatică), de o anumită inovaţie la nivel artistic, constituie pentru unii motive de a-i saluta apariţia. Aceleaşi elemente care aduc noutatea – cum se întâmplă adesea în literatură – pot să stârnească şi împotriviri furioase. Ceea ce face parte din dialectica impunerii formelor sau formulelor inovative, mai ales atunci când par mai radicale.

Ce se mai putea detabuiza în literatura noastră după visceralitatea ostentativă, susţinută de un limbaj pe măsură, a poeteselor anilor ’90? După asaltul Generaţiei 2000, acuzată, cum ne amintim, de curată pornografie de către însăşi conducerea breslei scriitoriceşti a anului 2004? După Saviana Stănescu, după Mihail Gălăţanu, Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva, Mihai Vakulovski sau Ioana Bradea, ca să dau doar câteva nume dintr-o listă care înglobează două generaţii, fără a mai vorbi despre Angela Marinescu, de pildă, dar şi de alţii? Iată, subiectul! Care ţine de o lume pe lângă care trecem fără să o observăm sau să o cunoaştem decât superficial, în cazul cel mai bun. Aceea a unei generaţii de tineri trăind fără să mai creadă în valorile clasice, să le spunem aşa, care nu-şi întrevăd un viitor, refugiindu-se în alcool, drog, sex, construindu-şi atitudini şi conduite în răspăr cu normele unei societăţi corupte funciar, dar tot funciar ipocrite, ce predică o morală la suprafaţă şi profesează, în fond, o alta, cinică şi dezumaniza(n)tă.
Eroii sau, mai bine spus, anti-eroii Cristinei Nemerovschi trăiesc într-o stare cvasi-animalică. Paradoxal, sunt însă la fel de complecşi ca oricare altă fiinţă umană. S-a spus despre romanul acesta, Sânge satanic, ba că e metalist, ba că e gothic, ba că ar fi emo, toate acestea fiind forme ale culturii subterane, un întreg etaj de popular culture, în terminologia anglo-saxonă, aduse la suprafaţa mainstream-ului în diferite etape, între finalul anilor ’60 şi începutul anilor 2000. Într-o anumită măsură, textul ţine de fiecare dintre aceste orientări, şi poate şi de altele, între care nu este de exclus curentul punk, din care, după unele teorii, satanismul s-ar revendica la origini (cât priveşte curentul satanist însuşi, el mi se pare mai mult o banieră, un stindard, decât o referinţă reperabilă cu adevărat, ceea ce ar trebui să o salveze pe tânăra scriitoare de pedepsele infernale la care ar condamna-o cei care nu o plac), iar dacă există controverse între adepţi, ele vin din faptul că nu se pot fixa graniţe clare între aceste curente, sau sub-curente, ce interferează adesea.
Pentru publicul neiniţiat, nici nu este atât de important cum cred fanii respectivelor orientări, care se agaţă cu obstinaţie de o ramură sau de alta, manifestând, nu o dată, exclusivism şi multă emfază în afirmarea propriilor opţiuni. Nu spun că pentru adepţi nu este importantă precizia terminologică şi doctrinară – cu toate că, dată fiind fluiditatea formelor culturale şi artistice despre care discutăm, precum şi diferenţele de percepţie subiectivă ale diverşilor adoratori, încrâncenarea asta nu e decât lung prilej de certuri şi de ipoteze –, dar pentru ceilalţi, cei din afară, nu este atât de valabilă rigoarea într-un asemenea caz. Ar fi ca şi cum ai vrea să găseşti o definiţie exactă a cuvântului „bluză”, cu care denumim, în realitatea lingvistică, o varietate deconcertantă de obiecte de îmbrăcat. Ori, într-o altă analogie posibilă, să se pretindă unui meloman oarecare să aibă cunoştinţe avansate de muzicologie, cu ajutorul cărora să detecteze diferenţele tehnice dintre o simfonie în sol major şi una în sol minor.
Romanul este compus din secvenţe aproape impecabil articulate. Nu şi între ele, e foarte adevărat, dar nu e câtuşi de puţin capital. Navigând, cu o abilitate ce denotă un talent absolut remarcabil, între realism sau hiperrealism şi coşmaresc, între halucinaţie şi magma tenebroasă a peisajelor interioare din mintea unui personaj beat sau drogat, Cristina Nemerovschi săvârşeşte veritabile tururi de forţă în schimbarea registrelor stilistice. Absurdul în care trăieşte personajul principal, cel prin ochii căruia avem în esenţă, viziunea asupra lumii din jur, este unul aproape palpabil. De la Kafka la Camus şi de la Dostoievski la Bulgakov, cu sensibile tuşe din Boris Vian (deşi nu sunt absolut sigur că autoarea îl cunoaşte, însă astfel de rezonanţe nu sunt rare, se cuvine ştiut), este încorporat un întreg univers literar în acest roman.
Capitolele poartă moto-uri dintre cele mai deconcertante pentru cei din afara lumii tinerilor care şi-au făurit o altă cultură, paralelă, subversivă sau doar au aderat la ea la modul total, existenţial. Un mod de a trăi, unul asumat conştient, deşi din dezabuzare dar poate şi din convingeri motivate ideatic, textul abundând, de altfel, în trimiteri filosofice, ceea ce pune în mişcare un arsenal ideatic din punctul meu de vedere admirabil ca eşafodaj pentru o astfel de construcţie literară. (Ajunşi aici, sunt obligat să semnalez că, spre deosebire de dezinhibaţii autori ai generaţiilor ’90 şi 2000, precari, de multe ori, la nivelul lecturilor, Cristina Nemerovschi e tobă de carte.)
Aceste moto-uri, în engleză sau în română, sunt alese din autori dintre cei mai eclectic adunaţi, de la Mircea Eliade şi Cărtărescu, la Sade şi Ch. Bukowski, dar şi din necunoscuţii, practic, criticii de mainstream, Ştefan Bolea (autor al câtorva volume de poezie în aceeaşi paradigmă cu romanul Cristinei Nemerovschi, ba chiar mai întunecată, scrierile lui fiind, s-ar înţelege, un model pentru autoare) şi Stancu Marius Iulian. De asemenea, din texte ale unor formaţii de black metal – Tiamat, Marduk (se observă câtă mitologie babiloniană e aici), Mayhem, Nargaroth (s-ar părea că vine de la un cuvânt despre care se zice că ar fi latinesc şi ar semnifica „homosexual” sau, mai precis, „căruia îi place seva bărbatului”) –, ceea ce nu ştiu dacă înscrie cartea neapărat în black metal culture (aş zice, totuşi, că nu, şi e suficient să amintesc reproducerea integrală a unor minunate poezii de Arghezi, „Nehotărâre” şi „Morgenstimmung”), sau replici din filme precum Candy (după un roman de Luke Davies şi cu Heath Ledger, dacă asta vă spune ceva) ori Velvet Goldmine (cu Ewan McGregor, protagonist şi în Trainspotting).
Limbajul cărţii e o Umgangsprache vorbită de o parte a generaţiei tinere din zilele noastre. Chiar la redactare, nu doar în discursul personajelor, apar abateri de la normă, deliberat cultivate, deşi aici scriitoarea a riscat (dar a câştigat), Cristina Nemerovschi stăpânind foarte bine româna, manevrând cu lejeritate registrele ei, oricare ar fi acestea, de la stilul cult, să-i spunem, la acela al maneliştilor sau la jargonul utilizatorilor de Messenger. Reproduc un fragment edificator pentru aceasta, nu însă şi pentru stilul autoarei, care a ridicat la rangul de estetică – o estetică a trivialului, mi-ar plăcea să spun –  vorbirea şi scrisul acestor adepţi şi practicanţi al culturii underground: „După cinci minute vin şi gagicile. Începem să discutăm dacă e ok să scrii la şcoală, la lucrări şi teze adică, ca pe mess. D. zice că bineînţeles că e ok. Cum altfel să scrii, dacă aşa eşti tu obişnuit? Adică să te prefaci, să te forţezi să scrii ca oamenii mari? R. îi zice că e petardă. Cum pula mea să scrii într-o teză «yo crd k eminesku vb aycy dsp yubyre»? D. zice că ea fix aşa ar scrie. R. o face cocălăriţă. Pentru prima dată, B. nu este de acord cu zeiţa. Zice că D. are dreptate. Face parte din identitatea generaţiei lor, zice el. În plus, contează conţinutul, ce scrii propriu-zis, nu cum o faci. Eu nu-s de acord, fireşte. Începem să discutăm în contradictoriu, B. îmi smuceşte berea, sticla se varsă pe tenişii cu sclipici ai unei maneliste care fumează lângă noi şi vorbeşte la mobil. B. e beat şi pus pe socializare”.
Prezenţa unuia dintre cuvintele neaoşe, cel mai întrebuinţat, de altfel, care denumesc organul sexual masculin inflaţionează paginile romanului. Sunt oameni care vorbesc aşa. Din acest punct de vedere, trebuie remarcat realismul mimetic al Cristinei Nemerovschi, care a înţeles exact când să încadreze cuvântul sau expresii scurte care îl conţin în ritmul, în sintaxa unei fraze, în aşa fel încât să sune ca în realitate. Personajul-narator vorbeşte plasând vocabula cu pricina aproape la tot pasul. Ţine loc şi de idee, câteodată, şi de sublinierea unei atitudini, a unei stări, a unui verdict, dar şi drept paravan pentru separarea de lumea înconjurătoare. Pare cuiva excesiv de des întrebuinţat cuvântul? Să urmărească bine în jur!
De altminteri, există, într-un loc, un pasaj care se referă explicit la acest lucru, însă nu-l mai transcriu aici.
Nu e, totuşi, o mostră de stil Nemerovschi ceea ce am reprodus mai sus. Versatilitatea prozatoarei se remarcă şi în pasajele unde este ea însăşi, dincolo de discursul personajului-narator: „Dacă într-o dimineaţă, mult prea mahmură, nu ai fi în stare să te trezeşti la ora obişnuită, lumea ar rămâne într-o noapte fără sfârşit, iar soarele ar pica în apa mării şi s-ar îneca. Şi dacă lumea ar pieri în haosul astfel provocat de prea multe beri băute de noi doi împreună, când te-ai trezi ai inventa dintr-o clipire de gene o alta, mai minunată, mai întunecată, alte fiinţe inutile şi alţi maidanezi care vor fi călcaţi sau nu de automobile pe autostradă.”
Personajul băutor incontinent de bere (băutură ignobilă), bisexual, cel puţin ca tendinţe afirmate are un tip de discurs, ca personaj-narator, iar autoarea un altul, foarte subtil insinuat pe alocuri în text. Chiar dacă romanul Cristinei Nemerovschi nu va intra în programa şcolară, cei care studiază la nivelurile superioare literatura vor putea să se aplece asupra acestei dualităţi, asupra acestui dublu discurs, pentru că el are o certă importanţă de ordin tehnic şi teoretic. Pe de-o parte, o scriitoare îşi asumă scrisul la persoana întâi în ipostază masculină (or, în tradiţia literară s-a întâmplat aproape întotdeauna invers: scriitorii-bărbaţi au jucat rolul la feminin), pe de alta, chiar în aceste condiţii, apar note, nuanţe care arată clar că, dincolo de vocea narativă presupus principală, intervine o alta, care este instanţa supremă, a autorului, nu mereu aderentă la opţiunile naratorului căruia i s-a atribuit acest rol în economia poveştii.
Am afirmat, mai sus, că romanul, deşi poartă un titlu emblematic, nu este încadrabil curentului satanist. Selectez un pasaj care spune fără echivoc acest lucru: „Obişnuiam să spunem în glumă că suntem satanişti. Spuneam cândva asta oricui, ne amuzam copios de dispreţul şi teama pe care le surprindeam în privirile celor cu care vorbeam, oricine ar fi fost ei. […] După ce ne-am plictisit de citit cărţi despre «the dark lord» ne-am dat seama că noţiunea de satanist se aplică atât de bine părţii teribiliste din noi. În plus, nu mai trebuia să pierzi ore în şir explicându-le amicilor religia ta personală, ce crezi despre cum s-a născut universul, ce e omu’, ce înseamnă bine şi rău. Îi trimiteam direct la bibliografie. Oricum nu-i interesa să ştie prea mult despre tine, tot ce voiau era să te categorisească pentru a le fi mai uşor să discute cu tine. Aşa că, de ce nu? Oricum, doar noi ştiam ce suntem pe bune. Şi noi nu ne credeam satanişti. Dar ne plăcea să ne amuzăm.”
Titlurile capitolelor şi ale subcapitolelor sunt, adesea, şi ele edificatoare pentru distanţările pe care naratorul autor le ia faţă de personajul-narator, pentru cheia ironică în care poate fi citită, finalmente, toată bulversanta desfăşurare de scene şi tablouri, de idei şi complicaţii: „Crăiasa zăpezilor nesfârşit de negre”, „Despre mine pe scurt”, „Lonely day”, „Lolita goth junioară”, „Cum au invadat şerpi vama veche”, „Cum am ciopârţit-o pe Andreea Bănică”, „Satanişti”, „Silence solitude oblivion”. Este neapărat de observat umorul, uneori negru, care irigă subteran textul, erupând, din când în când, la suprafaţă, şarjele de ironie prezente şi în situaţii şi în limbaj. Ceea ce mi se pare a indica faptul că autoarea mai mult descrie sau construieşte în plan narativ decât se implică prin adeziune. Cât priveşte aparenta lipsă de legătură între ele a secvenţelor cuprinse în capitole, a întâmplărilor zugrăvite în fiecare, asta nu poate decât să semene cu viaţa cotidiană, care arareori are un sens în evenimentele ei, privite pur şi simplu din imediata lor apropiere sau din interior. Romanul, însă, abordat în întregimea lui, are un sens şi despre el vorbim aici.
Ca orice debut care vrea să se respecte, cartea este „împachetată” între o prefaţă, semnată Ştefan Bolea (mai convingător, după părerea mea, în ipostază de teoretician decât în aceea de poet), şi o postfaţă, semnată Ormeny Francisc, ambele inteligente şi de citit neapărat, pentru că dau seamă de filosofia implicită sau explicită a cărţii şi a sub-genului cultural de la care se revendică sau numai a autorilor acestor paratexte, cu apeluri la Schopenhauer, Nietzsche, Deleuze, Stirner, ca şi la idoli ai rock-ului şi ai metal-ului: Guns N’ Roses, Amorphis, Paradise Lost, Bethlehem etc.
Desigur că un cititor foarte avizat şi pretenţios, o dată dispus să treacă peste prejudecăţi şi apriorisme, va găsi unele inadvertenţe şi unele teribilisme juvenile, dar romanul Cristinei Nemerovschi este unul curajos şi plin de forţă, detronând imagini prestabilite, tradiţionalist-obtuze şi contribuind la ruinarea unor clişee ipocrite despre literatură. Este cartea unor rebeli fără cauză ai timpului de azi, sau despre asemenea rebeli, o premieră în literatura noastră, ce ar putea chiar să devină o carte-cult, aşa cum au fost sau poate că mai sunt Trainspotting, de Irvine Welsh, de care am amintit deja, ori Fight Club, de Chuck Palahniuk. În orice caz, de numele Cristinei Nemerovschi sunt convins că vom mai auzi.

Articol aparut in http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4719&Itemid=99

Site-ul scriitorului Radu Voinescu: http://radu-voinescu.lydo.org

Read full story • Comments { 1 }

Perle, aberații, defazați

by cristina nemerovschi on 17 Feb 2012 in Articole, Carti și scriitori, Sange satanic

Am dat un interviu recent site-ului Hyperliteratura, iar una din întrebări a fost legată de cele mai trăznite declarații și comentarii despre Sânge satanic pe care le-am primit. M-am gândit astfel să le caut pe cele mai caraghioase și să vi le ofer spre delectare, dar și pentru a vă arăta cum reacționează românii cârnățari* la CĂRȚI PE CARE NU LE-AU CITIT și nici măcar răsfoit, și la autori despre care n-au nici cea mai vagă idee cum scriu.

Bine, dar de ce nu ne concentrăm asupra părților pozitive în receptarea unei cărți, se vor întreba unii. Firește că facem și asta. Dar e timpul să afle și alții cât de “rewarding” este meseria de scriitor în România și la ce riscuri și injurii se supune un autor pentru simplu motiv că a îndrăznit să scrie o carte și să o publice.

Râdem noi ce râdem de ei (cum e și firesc) și trecem mai departe, dar ar trebui totuși să ne gândim că astfel de oameni nu sunt nimic altceva decât carne de tun pentru manipulare, indiferent din partea cui vine ea. Un refuz atât de înverșunat de a gândi pe cont propriu, o atât de covârșitoare lene a minții nu știu dacă a mai existat vreodată în rândul românilor. Ăștia sunt carne de tun pentru manipulare din partea mass-media, care își sporește veniturile prin naivitatea și prostia celor care se uită cu gura căscată și cu balele înotând la emisiunile pentru retardați și ahtiați după sex ieftin mai ceva ca pușcăriașii pe viață. Sunt oamenii care iau de bun orice li se spune, indiferent din partea cui vine, dacă e îndeajuns de inteligent încât să-i aburească. Sunt cei care golesc rafturile supermarketurilor pentru că vine Crăciunul, codul mov sau Paștele. Sunt cei care aleg un președinte agramat pentru că, necunoscând limba lor maternă, nu au cum să realizeze că și ăla e agramat ca ei. Snobismul e mare dar, serios acum, cât de imbecil trebuie să fii ca să comentezi cărți și autori pe care nu i-ai citit?!

Să ne întoarcem totuși la tonul mai jucăuș și să admirăm prostia în fundul gol, mai jos, fără alte comentarii fiindcă, așa cum scria cineva – “Cel mai reușit compliment pe care i-l poți face prostiei este să te dai la o parte din fața ei și să o lași să fie admirată în propria sa splendoare.”

Așadar, dude de top colecția 2011-2012:

“Nu mi-a placut deloc cartea, n-am citit-o si nici nu citesc din principiu literatura romaneasca” (Blackie)

*

“personajul e dus , are creierul ciorba , pune-l la munca sa vedem daca mai are introspectii tenebroase…” (marchiz)

*

“Numai literatura romana putea da astfel de carti dezgustatoare, in care se vorbeste despre sex si droguri. In Germania si Anglia nu exista asa ceva!!! Treziti-va, copii si tineri, nu cititi pornografie. Va v-a distruge viata.” (Aurel Florescu)

*

“eu nu inteleg cum autorului romanului asta sange satanic nu-i e jena sa scrie in carte cate femei a fu**t el si cat a tras pe nas. mai e si misogin pe deassupra…” (G.G.)

*

“Literatura de azi e o mizerie. Astia nu-s autori, sunt scribi! Unde s-a mai pomenit ca autorul insusi sa isi compuna rezumatul cartii de pe coperta?! Pe vremea literaturii adevarate, rezumatul ala era scris de o persoana adevarata, nu de oricine sau de editura” (Dinu)

*

“celebrul Emil Brumaru!hmmm.la mine la tara nu am auzit de celebritatea asta!” (Pino)

*

“efectul, in cele din urma, este acela ca prin astfel de asocieri gresite (metal & satanism), scad sansele ca sa ajunga anumite turnee/concerte si pe la noi.” (Wotanski)

*

“as cumpara cartea asta doar sa i-o indes scriitoarei pe gura” (Bertogrind)

*

“o carte scrisa de o pasarica teribilista pentru alte pasarici teribiliste” (Fedaykin)

*

“Cum mai avem pretentia sa iesim candva din criza asta economica cand se publica la noi carti cu astfel de titluri, Sange Satanic? Cum se ne mai sprijine Cel de sus? Isi intoarce fata cu dezgust de la cei care citesc astfel de carti” (Bibi)

*

“prefer sa fiu considerat prost decat sa admit ca un astfel de gunoi poate fi considerat literatura, la fel ca “celebrul” roman “Soni” de Andrei Ruse..” (Mudvayne)

*

“eu cred ca s-au tacanit oamenii din cercurile intelectualilor” (Lord Beliar)

*

“mama ce cac*t” (Marius D.)

*

“Am observat că revista Tiuk!, nu a dat vreodată un premiu unui autor ce a publicat la Editura All sau Editura Noi. Probabil că anumite cărţi/edituri cresc mai mult marketingul pentru ei..” (derrieck_green)

*

“rusine, rusine, rusine! o carte in care am vazut scris cuvintele pula, pizda, de mai multe ori!!! Cum puteti tipari asa ceva? de ce le accepta-ti in librarii???” (monica)

*

“cand o pustoaica de 23 de ani are impresii de intelepciune si se apuca sa scrie romane in care labelizeaza ea metalistii cu tot felul de clisee din astea penibile, gen trvkvltisme, cimitire, probleme emotionale & shit, e ceva care nu e in regula…” (wotanski)

*

“trebuie sa ai doar serpi in cap si un pix de 50 de bani. Se adauga lipsa de responsabilitate, impresia ca esti “inteligent” si dorinta de a castiga bani. Eu sa am un pix de 50 de bani…, ehe ce carti as scrie.” (Literatura-aha)

*

“w(ho)tf is felix nicolau? daca tot e cineva felix nicolau, poate ne spui si noua cine e si ne dai un link concludent.” (zaraza)

*

“Eu cred ca “romanul” face un mare deserviciu rockerilor/metalistilor care si asa sunt priviti cu scepticism intr-o societate plina de antagonisme” (monster)

*

“scriitorii astia nu au nici o legatura cu rock-ul,ei sunt pupincuristii lui basescu si avizi de rating se apucara sa scrie ei de rock,de ritualuri etc,habar nu au ei de asa ceva” (pacino)

*

“insusi titlul acestei carti imi provoaca greata. si da, faci un mare deserviciu celor care asculta muzica rock (atentie, nu ma refer aici la toti distrusii aia gen personajul tau din carte care beau saniuta prin cimitire, se ANALizeaza rectal si au impresii de viitori burzumi – aia chiar merita), ci la marea masa a iubitorilor muzicii rock si metal, printre care ma numar si eu” (wotanski)

*

“masacrarea literaturii, rahat autentic. am citit primele capitole din cartea ta, cele care era free pe net, nu as da banii pe asemenea excrement. Inca ceva… nu scaneaza nimeni cartea asta ca sa o putem citi si noi integral” (NecroButcher)

*

“nu stiu ce fel de om destept ar citi combinatii de homosexualitate,introvertire. Trebuie sa fii un om foarte bolnav mintal pentru a te interesa asa ceva. Vezi si tu viata unor autori celebri,care petreceau zi de zi legand idei,gandind filozofii,chinuindu-se sa compuna metafore pe care azi unii cocalari le pune la status.Erau niste persoane izolate de lume,chinuite,care au avut experiente tragice in viata,nu care stau zi de zi in fata unui monitor si tasteaza niste litere” (Timecry)

*

“sa revinim la carte: mie imi pare de kkt. o sa o caut pe net” (loki)

*

“Din capul locului, titlul cărţii este malefic. Suficient ca să nu-mi doresc să o citesc şi să le interzic şi copiilor mei (cât mai stă în puterea mea)să facă asta.” (Lorena Stuparu)

*

“Nu stiam ca si chestiile emo intra in calcul in literatura romana.” (Mihai Arvunea)

*

“cartarescu e handicapatul ala incorigibil” (bloodlust)

*

“campania de promovare vizeaza clar un public playboy.” (Francisc Ormeny/ alinutza12)

*

“Singe Satanic = Singe Menstrual. Simplu.” (Francisc Ormeny)

*

“Nu are subiect, nu are personaje decat niste ratati” (Mihai Aretoian)

*

“Pe mine ma oftica stilul telegrafico-toporistic in care e scris. O batjocora la adresa cititorului!” (Monster)

*

“Probabil acei critici care apreciaza cartea asta au citit-o toti beti sau drogati” (Flavius)

*

“Deocamdata mie greu sa inteleg cum asa ceva poate fi scris de o persoana cu facultate si (culmea) de filozofie. Nu-mi dau seama cum un asemeanea roman a fost luat in consideratie pt. ca personal nici nu m-as uita la el. As putea spune doar ca “Sange Satanic” e o incercare de atingere a succesului Twilight” (Caroline)

*

“Cartarescu este cel mai mare misogin si grandoman om din tara asta! Am citit Cartareascu si am participat si la adunari la care dansul a vorbit. Parerea mea? Tot in ignoranta se scalda.” (zombie13)

*

“tipul asta care a-i scris romanul asta misogin, esti un mare frustrat, pentru ca a-i fost refuzat la viata ta de femei deosebite care n-au vrut sa se asocieze cu tine” (Angelina J.)

*

“oricine poate scrie o carte” (Sheila)

*

“Astfel de cărţi nu ar trebui să existe. Cărţile proaste, cum pare să fie aceasta, strică gustul oamenilor care abia fac cunoştinţă cu literatura. Dacă un tânăr dă peste o astfel de carte va crede că aşa sunt toate cărţile.” (vocea poporului)

*

“Nu vezi la acesti artisti nici macar o urma de asociere la o anumita scoala de scriitori, la anumite norme artistice. Nimic, nimic … de parca n-ar fi citit nimic si n-ar fi apreciat cu adevarat nimic toata viata lor.” (Loverman)

*

““satanismul a ajuns sa se vinda la Cora, la Elefantul, pe site la Horia Girbea.

daca aveam banii tai sa ma autopublic… Eu nu am dat 30 de milionae ca sa-mi fie publicata cartea ci doar 19. A umblat intr-adevar la un moment dat birfa ca ar fi costat 30, dar era o greseala de typing…iti arat chitanta de la Junimea” (Francisc Ormeny)

*

“Am citit pe un forum ca mama Cristinei Nemerovschi s-a ocupat in tinerete cu magia neagra. Nici nu e de mirare ca fiica ei scrie un roman asa porcos.” (Ana)

*

“Ma simt de-a dreptul dezgustat, cand vad ca indivizi ca astia strica imaginea intregii comunitati de metalisti si rockeri romani. Autoarea e o drogata la stadiul “De veghe in lanul de secara” \ “Burzum”. Atata poate ea sa inteleaga din viata. Nu a stiut niciodata sa traiasca cu frumosul, sa miroasa o floare, sa priveasca un tablou, sa priveasca zarea din munti, sa asculte o muzica buna, e doar o drogata teribilista care traieste intr-o societate de beton prin niste anturaje de psihopati si tot felul de nebuni si merge prin baruri de multi ani, mai mult ca sigur de cand era inca minora. Daca esti din Romania si asculti rock/metal, nu inseamna ca nu poti sa faci parte din tot felul de grupuri de nebuni. Imi pare rau, fetito. Arunca pe foc idiotenia asta pe care ai scris-o, sterge articolele de pe site, schimba-te, deschide-ti ochii. Moise!!… Drace!! Ce au mai vazut ochii astazi pe aici… Sarmana fetita. Ma intreb ce fel de parinti o avea sarmana de ea. “ (Awaken)

*

“O femeie,care si-ar fi dorit sa fie barbat,persecutata,data deoparte care si-a gasit locul printre cei ca ea,refugiati in orgii…” (Gruici Adriana)

*

“mă face să mă întreb serios dacă te-ai îmbătat vrodată. ideile sunt perene si redundante” (Indianu)

*

“cartea asta e un minus la imaginea rockerului roman” (LOG)

*

“Si de unde pana unde poate o femeie sa scrie despre viata unui barbat? Duduie, cauta-ti un servici, si lasa scrisul in seama celor care stiu cu ce se mananca literatura. Ma roade si pe mine o curiozitate: esti majora?” (fixxxer)

*

“pervertirea si atragerea caracterelor neformate inca inspre satanism,droguri,prostitutie are loc si prin literatura gen Ss si acolo nu-i suficienta o cruce cu limba in gura ,asta era rolul subiectului,desigur nu schimbam mentalitati e prea complex fenomenul dar avem mijloace chiar daca putin folosite sau folosibile printre care sa tragi de urechi exponentii unor asemenea scrieri,sunt constienta ca se vor maiface auziti prin diverse forme de la hip-hop la filme proaste” (paula-sv)

*

“E trist pentu autoare ca si-a pierdut timpul scriid asa ceva,mai bine statea beata la coltul strazii in ferentari sau dormea acasa linistita” (muceamuc)

*

“scrii o carte comparabila cu un sangerete de porc,un site cu bune intentii de altfel dar indus in eroare de limbajul dezinhibat vulgar deadreptul fara perdea cum numai o femeie beata poate sa foloseasca,si betia infatuarii tot betie e, te gaseste cea mai misto ,ca autor,autoare” (paula-sv)

*

”Mihail Vakulovski, Felix Nicolau, Doina Rusti. A Petria sunt autori consacrati?! – daca ai scos o carte se cheama ca gata, esti consacrat?” (zaraza)

*

“unde-i Mares asta sa-i tatuam si lui pe cur una si alta?” (proudfreckled)

*

“nu m-as mira ca si cristinuca sa fie o clona” (Crimsonian)

*

“Mie nu imi place genul si nici nu ma intereseaza drogurile” (cher)

*

“Sange satanic este o minciuna si o jignire adusa literaturii romanesti, care l-a dat pe marele Eminescu” (Matei F.)

*

“Cine e Felix Nicolau asta? O clona inventata, mai mult ca sigur” (Marioara)

*

“te ard cristina citatele din biblie? sa nu te miri,satana este mentorul tau si se razvrateste” (paula-vs)

*

“Nu o sa ma faci sa cred ca un autor nu stie cate exemplare s-au vandut din cartea lui!” (RSI)

*

“ce s-a scris dupa Liviu Rebreanu incoace nu se poate numi literatura, oricat va-ti chinui sa ne faceti sa credem asta. e o mizerie sinistra, imorala si pornografica pe deasupra” (marius harjoana)

*

“sincer ar trebui sa fie si pe internet gratuit, nu inteleg de ce atata tainuire.. cand vorbesti de redactor, paginator, grafician, oameni care au facut lucruri pe care puteai sa le faci tu si pui problema ca trebuie sa iti fie platite de cititor nu mi se pare echitabil” (stryghoy)

*

“Cea ce-i mai trist este ca tineri inghit genul asta de literatura. Sange satanist s-a vandut numai prima editie in 40.000 de exemplare din ce-am auzit. Sa ne fereasca Domnul de cat se va vinde editia a doua, rusine celor care citesc scrierii pornografice fara perdea” (Adrian)

*

“Dar Biserica ce face, domne, nu se sesizeaza???” (Viviana)
_______

*cârnățari – oameni care vin la târgul de carte ca să fie văzuți, că dă bine, dar care preferă să plece de acolo cu un șirag de cârnați de casă, în locul unei cărți

Read full story • Comments { 21 }

Sânge satanic este pe primul loc în topul vânzărilor Editurii Herg Benet

by cristina nemerovschi on 16 Feb 2012 in Articole, Carti și scriitori, Recenzii, Sange satanic

Romanul Sânge satanic s-a clasat, la sfârșitul anului 2011, pe primul loc în topul vânzărilor de carte ale Editurii Herg Benet.

Primele 3 cele mai cerute titluri de public de la Herg Benet au fost:

1. Sange satanic (Cristina Nemerovschi) – roman
2. Cucamonga (Iulian Tanase) – poezie
3. Iubirea e amintirea unui viol (Leonard Ancuta) – poezie

De remarcat este faptul că 7 din cele 10 titluri aflate în top aparțin unor volume de poezie.

Iată primele 10 clasate:

1. Sange satanic (Cristina Nemerovschi) – roman
2. Cucamonga (Iulian Tanase) – poezie
3. Iubirea e amintirea unui viol (Leonard Ancuta) – poezie
4. Vineri (Aleksandar Stoicovici) – poezie
5. Simfonia franei (Marius stefan Aldea) – poezie
6. Mitologii amanate (Adrian Suciu) – poezie
7. legende urbane (tausance) – poezie
8. Jurnalul Raului (Lucian Mares) – roman
9. Antume (Jean-Lorin Sterian) – proza/publicistica
10. Zeppelin Jack (Marius Surleac) – poezie

Din comunicatul editurii:

“Directia editoriala a ramas aceeasi ca cea adoptata la infiintarea Herg Benet in toamna anului 2010, respectiv sprijinirea literaturii romane contemporane tinere, de avangarda, prezentarea catre public a unor autori debutanti sau aflati in pragul debutului, care incearca prin cartile lor sa gaseasca o relatie noua cu cititorii, o relatie actuala si sincera.

In acelasi timp, scriitori cu o cariera activa si indelungata, mai cunoscuti, poate, gireaza pentru mai tinerii colegi si pot sa mentina credibilitatea unui demers editorial care s-a dorit din start a fi diferit. Calitatea grafica, redactarea si prezentarea in pagina, respectul si atentia fata de autori, incercarea de a incuraja initiativele scriitorilor prin suportarea tuturor costurilor exclusiv prin investitia editurii sau a partenerilor sai culturali, prezenta in librariile bune din toata tara dar si o promovare activa si constanta sunt calitati minime ale unei editurii, calitati caracterizate de normalitate si nu de o stare de extraordinar.

Fara a avea ratiunile comerciale in prim plan, iata ca in 2011 poezia, indeosebi, si-a gasit totusi publicul dispus sa acorde incredere literaturii de nisa, mai ales in cadrul unor evenimente directe, prin care implicarea cititorului este mult mai mare decat in fata unui raft de librarie.”

Sursa: http://www.hergbenet.ro/topul-vanzarilor-editurii-herg-benet-in-anul-2011.html

Read full story • Comments { 2 }

Comandă un tricou Razamataz de pe Bestial.ro și primești un exemplar din Sânge satanic!

by cristina nemerovschi on 15 Feb 2012 in Articole, Carti și scriitori, Sange satanic

Editura Herg Benet și Bestial.ro ofera un exemplar din cartea “Singe Satanic” de Cristina Nemerovschi primului client care comanda astazi un tricou Razamataz (pret 60 lei/55 lei) .

Pentru a cistiga cartea, comandati acum un tricou de la Razamataz (le gasiti aici) si scrieti “Singe Satanic” in rubrica OBSERVATII. Atentie, se ofera gratuit o singura carte.

(sursa – Newsletter Bestial)

Sânge satanic poate fi comandat pe Bestial aici: http://www.bestial.ro/magazin-43-carti-29948-sange_satanic_%28editia_a_iia%29___cristina_nemerovschi.html

sange satanic

bestial

Read full story • Comments { 0 }

Gabriel Andronache lansează romanul Ich bin ein Berliner la Librăria Avant-Garde din Iași

by cristina nemerovschi on 15 Feb 2012 in Articole, Carti și scriitori, Filosofie

Editura Herg Benet şi Librăria Avant-Garde (membru al grupului Librarium) vă invită la lansarea romanului Ich bin ein Berliner de Gabriel Andronache. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 25 februarie, începând cu ora 15.00, în incinta librăriei de pe Strada Lăpuşneanu nr. 16 (la parter).
Alături de autor vor fi prezenţi jurnalistul, scriitorul şi criticul literar Liviu Antonesei şi scriitorul şi criticul literar Paul Gorban.
Ich bin ein Berliner este romanul cu care Gabriel Andronache a fost desemnat câştigător la secţiunea proză a concursului Herg Benet / Max Blecher, ediţia 2011, în urma deciziei juriului compus din Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Dan Coman, Radu Vancu şi Răzvan Țupa.

Despre romanul Ich bin ein Berliner:
O banală ilustrată expediată din Berlin îi schimbă viaţa lui D. Din acel moment, el va identifica îndepărtatul oraş cu un tărâm al făgăduinţei. Nemulţumit de actuala existenţă, ciuntită zilnic în cadrul unul sistem post-comunist birocratic şi absurd, D. evadează în această lume promiţătoare dar care, în final, se va dovedi cu totul altceva decât ceea ce spera. Cufundat în atmosfera şi obiceiurile de pe Konig Strasse, D. visează că va regăsi libertatea şi adevărata sa identitate socială, singura care poate conferi deplinătate vieţii.
“Toţi oamenii liberi, oriunde s-ar afla, sunt cetăţeni ai Berlinului, astfel încât şi eu, om liber, mă mândresc să spun: Şi eu sunt berlinez!” (J.F. Kennedy)

Despre  Gabriel Andronache:
Este câştigător al unui grant de dezvoltare din partea Centrului Naţional al Cinematografiei pentru scrierea unui scenariu de lung metraj adaptat după Ich bin ein Berliner. A fost membru al juriului Festivalului International de Film de la Iasi, 2010. Coscenarist al lung metrajului Ho, ho, ho, produs de către Mediapro Pictures. Coautor, împreună cu actorul şi regizorul Ion Sapdaru, al piesei de teatru Aventurile baronului Munchhausen, montată la Teatrul Luceafărul din Iaşi. Scenarist al sitcom-ului Fete de măritat, difuzat pe postul Prima TV. Scenarist al sitcom-ului Baronii, difuzat pe postul Naţional TV. Scenarist al show-ului de comedie Analiză fatală, difuzat pe postul Tele M Iaşi. Scenarist al grupului VOUĂ, cu peste 70 de scenete pentru “Ţara lui Papură Vouă”, difuzate pe postul Naţional TV. Coautor, împreună cu actorul şi regizorul Ion Sapdaru, al piesei de teatru “Chiriţa europarlamentară”, montată la Teatrul de Stat din Oradea. Câştigător cu scurtmetrajul “Amatorul” al Premiului pentru scenariu la Festivalul DaKINO. De asemenea, filmul a fost selecţionat la festivaluri prestigioase, precum Milano, Uppsala, Varşovia, Dresda, TIFF, Montpellier, Barcelona. Câştigător cu scenariul scurtmetrajului “Amatorul” al unui concurs de proiecte de film organizat de către TVR2. Filmul a fost ecranizat de către ROVA FILM/TVR 2, în regia lui Marian Crişan. Finalist al Concursului Naţional de Scenarii organizat de către HBO România, cu scenariul de scurtmetraj ”Amatorul”.
Articole publicate în Naţional, Libertatea, Aspirina Săracului, Terra 1, Monitorul de Iaşi, Opinia, Ieşeanul, Ziarul Financiar, Dacia Literară, Ziua de Iaşi, Ziarul Lumina.
A debutat editorial cu romanul Ich bin ein Berliner.

afis-lansare-ich-bin-ein-berliner

Read full story • Comments { 1 }

Sânge satanic download, Sânge satanic pdf, Sânge satanic gratuit online, Sânge satanic torrent

by cristina nemerovschi on 12 Feb 2012 in Articole, Carti și scriitori, Sange satanic

…nu avem, și nici n-o să avem, pentru că nu încurajăm FURTUL, nici măcar ăla de literatură. Avem în schimb o listă de librării din toate orașele de unde puteți cumpăra romanul Sânge satanic – o găsiți aici: http://www.hergbenet.ro/in-ce-librarii-gase%C8%99ti-car%C8%9Bile-herg-benet.html

Mai avem și o listă cu librăriile online din care poți comanda Sânge satanic: http://www.hergbenet.ro/in-ce-librarii-gase%C8%99ti-car%C8%9Bile-herg-benet.html#onlinelib

Și, cel mai simplu, prin comandă aici, unde cartea are și reducere: http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=3&product_id=28

Pentru Liviu Sohan aka Stryghoy, care se plânge că “tăinuiesc” Sângele satanic fiindcă nu-l pun la download gratuit: vezi că am primit un pont – cică în unele librării din centru te lasă să fugi cu cartea fără să o plătești. Mult succes! ;)

sange satanic

Read full story • Comments { 5 }

Interviu realizat de Ioana Vighi (partea a 4-a)

by cristina nemerovschi on 12 Feb 2012 in Alte scrieri, Articole, Carti și scriitori, Filosofie, Recenzii, Sange satanic

Citiți versiunea scurtă a interviului aici : www.hyperliteratura.ro

17.-Ce carte e la tine în budă în momentul ăsta?

Până acu’ ceva ore a fost Oase migratoare, cartea lui Iulian Tănase apărută în noiembrie 2011 la Nemira. Asta fiindcă e o carte pur și simplu fascinantă, pe care am plimbat-o cu mine peste tot prin casă. A fost și în bucătărie, și pe balcon, a stat și pe/sub cățel. Acum în budă e un fel de fantasy, primit cadou, am auzit că e bestseller, Jocurile foamei, în mai multe volume… dar nu prea mă pasionează. M-am învățat minte să nu le las mult timp pe acolo, după ce exemplarul meu din Sânge satanic a fost distrus de o inundație. Încă îl mai am, arată în ultimul hal, zici că e veteran de război.

Later edit: din dimineața asta, în budă a poposit Așteptând-o pe Sara, cartea lui Michael Hăulică, pe care am citit-o deja o dată și mi-a plăcut tare, e un roman puțin erotic, puțin satiric, foarte bine scris și captivant.

18.-Ai un pictor preferat? Și cu ce pictor/pictura ai asocia Sânge satanic? Mie îmi amintea de Bosch și de Ensor, printre alții.

Relația mea cu pictorii și pictura e deopotrivă haotică și intensă. Mi se întâmplă să-mi placă uneori atât de mult o pictură, încât nu mă pot opri să o tot revăd, îmi spune de fiecare dată altceva, îmi dezvăluie tot felul de detalii. Multe sunt ca o piesă pe care o tot țin pe repeat. Nu am un pictor preferat all-time, de obicei mă obsedează doar câte un tablou, nu întreaga creație. Am avut o perioadă în care eram fascinată de suprarealism. În romanul la care lucrez acum, unul dintre personajele principale este un pictor atras deopotrivă de expresionism și suprarealism, sunt curioasă ce o să iasă în final.

“Aș asocia Sânge satanic cu ceva întunecat și nebunesc, dar în același timp care dezvăluie și o latură caricaturală, ironică. Ceva apocaliptic, dar care să te și facă să râzi în hohote.”

Uite, chiar în urmă cu câteva zile am descoperit pe pagina ta de Facebook un desen bestial de Victor Brauner, seamănă foarte bine cu ceea ce am vrut eu să fie coperta la Sânge satanic. Animalul ăla cu coarne și cu două fețe.

Da, e excelentă comparația cu Bosch, îmi vin în minte câteva imagini cu mulțimi de oameni care par caricaturizați în felul în care M. caricaturizează corporatiștii, de pildă.

Aș asocia Sânge satanic cu ceva întunecat și nebunesc, dar în același timp care dezvăluie și o latură caricaturală, ironică. Ceva apocaliptic, dar care să te și facă să râzi în hohote. Fiindcă așa este și cartea.

19.-Fiindcă îmi place sinestezia, o să te mai întreb cu ce miros, cu ce gust și cu ce obiect ai asocia romanul?

Miros – frunze arse sau hârtie arsă, gust – rachiul ăla dulce și foarte tare pe care îl beau ciobanii:) și obiect… un capsator, sau o pușcă de vânătoare, deși e clasic, iar vânatul și în general măcelărirea animalelor e unul din lucrurile pe care le detest cel mai mult pe lume. Astea mi-au venit acum în minte.

20-Scriai zilnic sau când te trosnea muza? Și care a fost cea mai dificilă parte a scrierii?

Numai când mă trosnea muza. N-am avut experiența asta, de a mă așeza la laptop și a-mi spune, gata, trebuie să scriu la carte.
Cred totuși că a scrie cu program, zi de zi, e foarte benefic pentru autor, e un exercițiu mai mult decât util, e și foarte eficient dacă vrei să ai o carte gata cât mai repede. Mi-ar plăcea să-l pot practica într-o zi, dar cred că pentru asta trebuie să ai cartea foarte, foarte bine așezată în minte și o mare plăcere și dorință de a lucra la ea. Altfel, mă gândesc că bucuria scrisului s-ar putea pierde, cu programul ăsta riguros.

“Sunt pasaje pentru care, evident, ai nevoie de multă inspirație, trebuie să intri în trip, să te lași prins ca lumea acolo”

Cred că ambele variante – atât cea riguroasă cât și cea fragmentată – funcționează, până la urmă. Sunt pasaje pentru care, evident, ai nevoie de multă inspirație, trebuie să intri în trip, să te lași prins ca lumea acolo, dar sunt și bucăți de proză unde chiar ai nevoie de o minte limpede și coerentă.
Cel mai mult îmi doresc să scriu într-o bună zi o carte pur și simplu dintr-o suflare, să nu mă opresc din scrisul ei pentru nimic în lume, oricât de somn/foame și altele mi-ar fi. Nu-mi pot imagina un katharsis mai adevărat, mai pe bune. Să spui tot ce ai în tine, până nu mai poți (la propriu!).

Cea mai dificilă parte a fost spre sfârșit, antepenultimul capitol cred. Aveam așa un fel de nostalgie fiindcă simțeam că mă apropii de sfârșitul cărții, și îmi veneau foarte multe idei, multe dialoguri. Personajele tindeau să-și clarifice sentimentele, să spună mult. În fine, ăla îmi amintesc că a fost un capitol la care m-am gândit – ce faci, te întinzi prea mult, diluezi, etc. Dar practic niciun fragment nu mi-a dat cu adevărat bătăi de cap. Am simțit multă libertate scriind cartea asta, pe toate planurile.

21.-Ce scriitori crezi că au făcut anti-literatură, ieșind din ”pattern”?

O grămadă. Cred că încă de pe la începutul secolului trecut a început să prindă contur anti-literatura, atât la nivel de mijloace artistice, de stil, cât și de conținut, ca o mișcare cumva coerentă, căci voci singulare altfel cred că au existat dintotdeauna. De atunci, cred că avem încontinuu de-a face cu anti-anti-anti-literaturi, o chestie pe care o găsesc benefică. E extraordinar să încerci de fiecare dată să inovezi. Cred că respectul pentru un autor îl poți arăta și contestându-l, sau mai bine spus depășindu-l, ducând literatura dincolo de limitele între care s-a oprit el.

Îmi vine în mine acum Henry Miller, dar cu siguranță au mai fost și alții înaintea lui, Lautreamont de pildă, și, firește, de Sade. Kafka, cu siguranță. Deși mulți poate n-ar fi de acord, eu l-aș încadra aici și pe Salinger. Burroughs. În poezie, Ginsberg, Bukowski, Corso, și cu siguranță mulți alții ale căror nume nu-mi vin acum în minte. Tot ceea ce numim transgressive fiction, Bret Easton Ellis, pe care eu l-am descoperit destul de recent și îl recitesc iar și iar de atunci, firește, Irvine Welsh, Palahniuk în special ca stil de a scrie. Firește, mulți alții, cei de mai sus sunt doar câteva exemple. Cred că, la un moment dat, orice anti-literatură tinde să devină o literatură, autorii percepuți până atunci ca rebeli devin clasici ai perioadei respective și ăsta e momentul în care se vor naște alte anti-literaturi.

22.-Pentru Sânge satanic ce influențe ai avut?

Unele influențe literare se regăsesc în motto-urile de la începutul capitolelor. De Sade, Bukowski, Dostoievski, Mircea Eliade, Geo Dumitrescu, Ștefan Bolea, Cărtărescu, Alexandru Vakulovski, Ionuț Chiva… Totuși, nu m-a influențat neapărat un autor, mai degrabă o atitudine prezentă în diferite cărți care mi-au plăcut de-a lungul timpului. Nu știu dacă ar merge să o numesc estetica mizantropiei, dar pe acolo s-ar situa, cred.

“Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, și asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă”

Am avut foarte multe influențe extra-literare, în prmul rând din muzică. Atât black metal, gothic și heavy metal, adică muzica pe care o ascultă personajele din roman, diferite piese din care sunt selectate versuri ca motto la începutul capitolelor: Rotting Christ, Mayhem, Marduk, Nargaroth, Darkthrone, Emperor, Dark Funeral, Lacrimas Profundere dar și alte genuri, rock alternativ, punk, classic rock… În perioada în care scriam, ascultam de obicei obsesiv o piesă. Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, și asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă, să dau o oarecare unitate discursului. În plus, cred că ascultatul pe repeat te transformă treptat într-o persoană analitică, foarte atentă la detalii, pentru că avem nevoie de diversitate și, atunci când suntem puși în fața monotoniei, căutăm în ea chiar și cele mai mici urme ale unor variații, căutăm ceva ce n-am mai observat până în acel moment.

M-au mai ajutat să intru în stările respective, prezente în carte, și diferite filme, pe de o parte clasicul și senzaționalul Velvet Goldmine, regizat de Todd Haynes, dar și multe indie-uri mai neobișnuite, mai psycho, cum sunt cele ale lui Gregg Araki, Nowhere, Doom Generation sau Mysterious Skin. Un alt film cu multe valențe și cu o atmosferă specială – Santa Sangre, de Alejandro Jodorowsky, ceva Almodovar, și cred că și altele. Repet, toate astea au fost influențe în privința stărilor regăsite în carte, și le recomand tuturor celor care vor să refacă un fel de traseu al scrierii acestui roman.

În primul rând însă rămâne muzica, pentru că Sânge satanic este și un fel de filosofie a unui anumit gen muzical, este o călătorie extremă în mintea unei persoane ascultătoare de muzică rock. Recent, mi s-a întâmplat să aud piesa Diavol și Zeu, de la Implant pentru Refuz, din care versurile “Sunteți închiși, sunteți pierduți, dar poate că greșesc/ Nu sunt prea sigur că tot ce simt e omenesc/Abia acum descopăr ce zeu sunt” domină capitolul în care M. se regăsește la un party al amicului A. și se simte pentru prima dată foarte străin acolo, și ascultând-o a fost pur și simplu ca și cum m-aș fi întors în timp, în perioada în care o scriam, am avut așa o re-revelație a tot ce este în mintea personajului principal. Îmi place să scriu cu muzică, pot scrie și fără muzică dar nu la fel de mult și delirant, după maxim trei pagini mă opresc.

23.-A existat vreodată vreo carte care să te facă să vomiți?

Nu. Cred că nici măcar pe aproape.

“Nu mi-a venit să cred când am citit că la lecturile lui Palahniuk se leșină”

Mă amuză în general sensibilitatea asta exagerată a oamenilor la diferite faze așa-zis scârboase, și la cinematograf mă distrează foarte tare cum reacționează publicul la creieri storciți și sânge din belșug:).

“Mie în general îmi provoacă greață altceva, monotonia, monotonia aia înnebunitoare, care îți dă senzația că te învârți într-un cerc perfect închis”

Nu mi-a venit să cred când am citit că la lecturile lui Palahniuk se leșină, țin minte că eu la fazele respective din cărți am râs cu poftă. Dar pe urmă a încetat să mă mai mire sensibilitatea asta exacerbată, după ce o amică mi-a mărturisit că aproape a vomitat citind capitolul din Sânge satanic în care M. scuipă sânge.

Mie în general îmi provoacă greață altceva, monotonia, monotonia aia înnebunitoare, care îți dă senzația că te învârți într-un cerc perfect închis, care n-o să se deschidă vreodată. Dacă voi găsi o carte care să-mi producă imaginea asta, dar să o producă superputernic, poate că mă va face și să vomit. Cred că ar fi cel mai tare să te facă să vomiți o carte pe care ai scris-o tu!

24.-Te-ai inspirat din realitate pentru personajele principale din carte?

“șefa agramata, ei bine, ea există”

Pentru cele principale, nu. Pentru R. am “furat” doar câteva trăsături fizice din realitate, în rest, nu, M., B. și D. sunt în întregime ficționali. În schimb, m-am inspirat foarte mult din realitate pentru unele personaje secundare, pentru șefa agramata, ei bine, ea există – nu foarte diferită de personajul G. – și în realitate! Culmea e că a citit și cartea și a râs de personajul inspirat de ea (fără a se recunoaște), a concluzionat că e proastă respectiva. Asta spune mult despre percepția eronată asupra propriului sine! Cam toți cei din capitolele cu jurnaliști au avut un model real, din păcate.

25.-Cum vezi literatura peste 1000 sau 5000 de ani, presupunând că extratereștrii n-o să-și dea seama că am fost un experiment eșuat și o să ne omoare cum au făcut cu dinozaurii  :D ?

E foarte greu să-mi imaginez literatura și peste 20 de ani, darmite peste 5000, haha! Habar n-am dacă va mai exista ceva peste 1000 de ani care să-i facă pe oameni să-și dedice timpul scrisului, dacă vor mai avea de ce să comunice prin scris. Habar n-am dacă vor mai fi oameni care să fie dispuși și interesați să citească și, în general, habar n-am dacă vor mai fi oameni de fapt, așa cum suntem noi astăzi.

“Oricum, se pare că ne îndreptăm deja spre o mutație a literaturii”

Varianta cea mai promițătoare ar fi să existe doar tripuri literare, sub formă de pastile, și ele să se transmită de la autor la cititor în felul ăsta. Autorul își încarcă propriile tripuri, iar cititorul le trăiește pe propria piele, înghițind pastila. E o imagine asemănătoare în Rant, cred… Acolo e vorba despre artă second hand, și chiar asta ar fi, dacă stăm să ne gândim. Firește, nu mai e vorba neapărat de literatură, în felul ăsta, ci mai degrabă de experiențe și atât.

Oricum, se pare că ne îndreptăm deja spre o mutație a literaturii, văd că audio book-urile au tot mai mult succes și, dacă e-book-urile mai păstreză cât de cât ideea de literatură corelată cu cea de citit (căci, până la urmă, asta înseamnă de fapt), cărțile audio practică renunță la obiceiul lecturii, transformându-l în cu totul altceva. Nu spun că sunt împotriva lor, doar că deja vorbim de o literatură care e percepută prin alte simțuri decât cele prin care ne-am obișnuit să o percepem.

26.-O întrebare clișeu deja, dar sunt curioasă. Ce carte ai fi vrut să scrii și cum ai fi rescris-o?

Mi-ar fi plăcut să fi scris Șotron-ul lui Cortazar. De fapt, cred că mi-ar fi plăcut tare să fi scris doar scena aia mortal de haioasă, în care Oliveira așteaptă să-i fie aruncată o pungă cu ceai pe fereastră, iar soția amicului iese pe scândură, între cele două ferestre, toată faza aia cu pălăria, e bestială :D . Dacă mi s-ar fi întâmplat să-l fi scris eu, nu aș fi schimbat nimic.
Mi-ar mai fi plăcut să fi scris Sunt o babă comunistă, a lui Dan Lungu. N-aș fi schimbat nimic nici la el.
Mi-ar plăcea într-o zi să scriu un fel de Orbitor, o trilogie totală și extrem de personală. Ar avea alte personaje, evident, și alt timp al acțiunii.

27.-Care ar fi trebuit să fie imnul național?

După ce generații la rând au fost spălate pe creier cu spiritul românesc al Mioriței, cred că ar fi foarte, foarte binevenită o Antimioriță, așa cum o văd băieții de la Omul cu Șobolani:

“Erau 3 zile fără rost
Şi 3 ciobani fără de-adăpost
Unul era un pic mai prost
Ştia voltajul pe de rost
O oaie avea gura mare
Spunea că vor să mi-l omoare
El nu şi nu, vor să mă-nsoare
Băiat deştept nevoie mare
Ce vină avea săraca oaie
Că ciobanul n-avea coaie?

De aia am ajuns aşa
Mioriţă, oaia mea
D-aia am ajuns aşa
Resemnarea-i ţara mea”

Un portret realist, for a change.

28.-Ce tripuri ai și care e cel ai dubios/absurd/weird trip?

Chiar reflectam la chestia de curând, parcă de când lucrez la editură am ceva mai puține tripuri :D …habar n-am dacă există vreo legătură sau e doar o coincidență!

Câteva dintre tripurile mai vechi i le-am “împrumutat” lui M., cum este ăla cu valul uriaș din Vamă, care îl aleargă, și cel cu șerpii invadatori, despre care mulți au spus că e partea cea mai poetică/romantică a romanului, nu știu dacă e așa sau nu.

“Se vor găsi din plin în romanul la care lucrez acum. Tot în el va mai fi prezent și un trip simpatic cu o babă în galoși și un moș care umblă însoțit de un pelican.”

Tripurile mai recente sunt legate de locuri, de clădiri părăsite, de case pe jumătate arse, distruse, terenuri virane, care de obicei devin personaje, capătă gândire și sentimente și acționează, intervin în desfășurarea lucrurilor. Se vor găsi din plin în romanul la care lucrez acum. Tot în el va mai fi prezent și un trip simpatic cu o babă în galoși și un moș care umblă însoțit de un pelican.

Singurul lucru care îmi displace la tripuri este că le uiți când revii la realitate, și pe urmă simți nevoia să brodezi din imaginație, să bagi ceva ficțiune pentru a umple ceea ce nu-ți mai poți aminti, în special dacă vrei să le folosești într-o carte. Mi-ar plăcea să nu fie nevoie să reconstituim nimic, pentru că odată ce o facem se pierde din autenticitate.

29.-Ce carte pregătești?

Pregătesc două romane, unul va fi continuarea la Sânge satanic, un prequel de fapt, se petrece pe vremea când M. avea 18 ani, iar celălalt, care ar cam trebui să iasă prin aprilie (așa e deadline-ul, cel puțin) tot la Herg Benet, este oarecum diferit de prima mea carte, e un roman cu destul de multă acțiune, pe mai multe voci. E în același timp un thriller, dar și un roman filosofic. Mai am și alte proiecte, dar mă concentrez deocamdată pe astea două și sper să-mi iasă cât mai bine posibil.

Prima parte: aici.

A doua parte: aici.

A treia parte: aici.

Read full story • Comments { 3 }

Interviu realizat de Ioana Vighi pentru Hyperliteratura (partea a 3-a)

by cristina nemerovschi on 10 Feb 2012 in Alte scrieri, Articole, Carti și scriitori, Filosofie, Recenzii, Sange satanic

Citiți versiunea scurtă a interviului aici : www.hyperliteratura.ro

12.-Dar criticii cum au reacționat?

Câțiva au scris pozitiv, câțiva au scris negativ, mulți au ignorat cartea din pricina titlului (“malefic”, așa l-au numit) sau din cine știe ce alte pricini, mulți nu au vrut să riște un verdict, multora le-a fost interzis de alți critici mai importanți să scrie (faza e reală!). Cu câteva excepții, notabile de altfel, recenziile criticilor ăia de meserie au fost o dezamăgire pentru mine. Argumente ridicole ca “titlurile capitolelor conțin cuvinte obscene, deci cartea e slabă”, “roman neverosimil pentru că o fetiță de 14 ani NU are cum să facă și sex și să se și drogheze” (asta ca și cum nu poți comite „păcate” decât pe rând :d), celebrul deja “un absolvent de filosofie nu înjură și nu e bisexual” (eu totuși uneori înjur și mi se mai întâmplă chiar și să admir femei pe stradă, probabil sunt extraterestră), “personajul principal se vede că e bolnav, sadic, cartea nu se susține”, plus nararea acțiunii din carte după ureche, încurcând personajele, toate astea m-au făcut să îmi pun serios întrebarea dacă mai am chef să trimit următorul meu roman către critici. Ce câștig poate avea o carte, un autor sau un cititor de pe urma unei recenzii din care se vede că respectivul critic a înțeles bucata aia de literatură la nivelul la care o înțelege orice gospodină? Prefer să i-o dau gospodinei, pentru că măcar ea ar putea fi sinceră, în timp ce în cazul criticilor mai intervin și tot felul de prietenii sau antipatii literare.

“Criticul ar trebui să fie tobă de literatură, să facă mii de corelații în timp ce citește.”


Sincer, nu am pic de respect pentru un critic care dintr-o scenă de sex înțelege doar că doi fac sex, dintr-un monolog al unui personaj în timp ce conduce mașina înțelege doar că un tip conduce o mașină și așa mai departe. Nu sugerez că ar trebui să pună înțelesuri din burtă acolo unde nu sunt, ci doar că ar trebui să le vadă acolo unde sunt. Cu alte cuvinte, ar trebui să știe cum se citește o carte. Criticul ar trebui să fie tobă de literatură, să facă mii de corelații în timp ce citește. Să știe nu doar literatură, ci și un minim de filosofie, psihologie, logică, să fie pasionat și de alte arte. Să fie o persoană cu mintea deschisă, cu trăiri adevărate, nu livrești și, poate cel mai important lucru, să fie cu adevărat pasionat de literatură. Un critic adevărat scrie nu pentru edituri, nu pentru reviste, nu pentru a-i da peste nas unui autor cam impertinent, ci pentru că simte că are o responsabilitate față de literatură. Poate că sunt prea optimistă, dar cred că există vreo 2-3 astfel de critici chiar și la noi, numai că, din păcate, ei nu ajung să aibă prestigiul și recunoașterea de care beneficiază cei care scriu mult și prost, publică prin toate revistele și primesc salariu de la o editură sau alta.

13.-Ce crezi ca lipsește publicului cititor de carte ca să poată percepe/înțelege romanul dincolo de înjurături, alcool, sex și satan pe care foarte mulți le consideră ofensatoare într-un mod foarte ipocrit? De ce crezi că în secolul 21, oamenii încă mai simt nevoia de cenzură când vine vorba de limbaj ”vulgar” într-un roman?

Lipsește sinceritatea și lipsește background-ul cultural sau, mai bine zis, actualizarea acestui background. Unii încă mai cred că Baltagul e cel mai modern roman posibil, că mai mult de atât e “prea mult”. Habar n-au ce se scrie acum, în afară sau la noi, habar n-au cum și ce scriu de fapt autorii cărora ei le dau “like” din snobism și din instinct de turmă, fără să-i citească. Citeam amuzată rău mărturisirea rușinată a unei doamne care își punea cenușă în cap că l-a crezut un autor serios pe Cărtărescu, după care a descoperit într-o carte de-a lui cuvântul “pulă”. Cineva i-a spus în glumă că, probabil, un detractor a pus acel cuvânt acolo, iar doamna, o adeptă incurabilă a teoriilor conspirației, l-a crezut.

“Acel public care vine la târgul de carte și cască gura la Liiceanu, pentru că este o vedetă de la televizor, publicul care cumpără cărți numai la promoție, și care ar renunța oricând la un Marquez de 25 de lei pentru cinci cărți de bucate la 5 lei.”

La noi există acest public de carte destul de avizat, dar în același timp foarte restrâns. Este vorba despre cei care citesc literatură autohtonă, care vin la lansări de carte, la lecturi, cei care știu ultimele apariții, care ar putea să-ți numească zece edituri ce publică autori români. Dincolo de ei, este un public haotic, care citește ce apucă. Acel public care vine la târgul de carte și cască gura la Liiceanu, pentru că este o vedetă de la televizor, publicul care cumpără cărți numai la promoție, și care ar renunța oricând la un Marquez de 25 de lei pentru cinci cărți de bucate la 5 lei. Acest public este, scuzat sper să-mi fie negativismul, varză. Habar n-are cum a evoluat literatura de-a lungul vremii, de ce într-o perioadă se scria într-un fel și acum se scrie în alt fel, și așa mai departe. Gândește-te cum ar putea să-i placă unui astfel de specimen, pentru care poezia încă se mai reduce la “ochii tăi ca două stele/minunatele mărgele”, o carte cum este Întoarcerea în pivniță, de pildă, a lui Marius-Iulian Stancu, o carte foarte bună, a cărei singură vină este că e prea actuală?

Apoi, apropo de “ofensator”, mulți vin cu ideea asta: știm că există lucruri urâte în lume, știm că se vorbește și vulgar, dar nu vrem să citim așa ceva în cărți. Evident, e o poziție foarte aiurea, o aberație, dar nu știu cum i-ai putea convinge că literatura e legată de realitate, nu e așa un fel de molie care zboară pe sus și își păstrează aripile imaculate.

“Literatura evoluează, și de multe ori temele astea majore se ascund sub cele așa-zise minore. Cine beneficiază de intelect și mai are și un minim bagaj de lecturi o să le descopere”

Mai e o problemă, a fost recent o discuție foarte interesantă despre asta între câțiva scriitori: temele majore vs. temele minore în literatură. Cititorii snobi, când aud că a apărut o carte cu droguri, sex și nebunii din astea, zic: păi bine, dar nu putea și autorul să scrie despre ceva cu adevărat important, ceva serios?! Autorul chiar scrie despre ceva important și serios și vorbind despre droguri și sex, doar că nu se prind ei. Temele majore – iubirea, moartea, etc. – au rămas aceleași, doar că astăzi nu se mai scrie la fel cum se scria acum o sută de ani despre ele. Literatura evoluează, și de multe ori temele astea majore se ascund sub cele așa-zise minore. Cine beneficiază însă de intelect și mai are și un minim bagaj de lecturi o să le descopere, cine nu… asta e. Există Click, Cancan, versurile lui Guță, slujba de duminică dimineața la biserică, nu se poate nimeni plânge de plictiseală.

14.-Ce părere ai despre critică? De ce crezi că există critici? Ierarhizarea/crearea/definirea valorilor se produce independent de critică de prea multe ori, și mai întotdeauna prin postumitate. Deci atunci, câtă nevoie reală există de critica literară în literatură, după părerea ta ca autoare?

Am scris de curând un articol mai pe larg despre cum văd eu prezentul și viitorul criticii literare: http://egophobia.ro/?p=8039 Concluzia mi-o mențin: critica nu prea reușește să țină pasul cu literatura actuală, care se diversifică enorm, evoluează, își permite tot felul de derapaje, în sens bun. Critica rămâne tot așa cum a fost ea deprinsă în școală, și este un lucru regretabil, fiindcă se izolează tot mai mult de cititor. Am scris în acel articol în special despre hibele teoretice ale criticii – lipsa ei de perspectivă, de deschidere, însă nu sunt de ignorat nici defectele mai lumești: critica este părtinitoare, pătimașă, ranchiunoasă, se vinde pe câte o halbă sau un țap cu guleraș, se lasă angajată de câte o editură. Uneori, ai impresia că ești în politică!

“Critica se teme foarte tare de riscuri, nu vrea să parieze pe cărțile “altfel””


Critica se teme foarte tare de riscuri, nu vrea să parieze pe cărțile “altfel”, și ăsta e un lucru dăunător, pentru că întreține un fals “așa se scrie”, făcându-i pe nedebutații fără un criteriu propriu estetic solid să creadă că poate chiar așa este.

Un an în care am studiat-o, fără să vreau, ceva mai îndeaproape, mi-a fost mult prea suficient pentru a-mi pierde încrederea în criticii “oficiali”, de profesie. Nu am încredere în recenziile scrise din datorie sau pentru a plăti diferite polițe. Am în continuare însă încredere în scriitorii care scriu despre cărțile colegilor, chiar dacă nici ei nu sunt întotdeauna obiectivi dar, cel puțin, au plăcerea scrisului iar adesea recenziile sunt savuroase. Am încredere în cititorii care scriu pe bloguri despre cărțile care le-au plăcut. Am încredere în tinerii care aspiră să devină critici literari ca să schimbe ce se întâmplă în prezent în acest domeniu.

“Publicul, și așa în derivă, suferind de lipsă de timp, de lipsă de bani, poate și de interes, are nevoie de recomandări în care să aibă încredere. Dar ele ar trebui făcute neapărat responsabil și cu temei.”

Avem și n-avem nevoie de critică. Fiindcă se scrie și se publică mult, fără certe criterii valorice, ar fi nevoie de oameni instruiți, avizați, care să promoveze cărțile merituoase. Publicul, și așa în derivă, suferind de lipsă de timp, de lipsă de bani, poate și de interes, are nevoie de recomandări în care să aibă încredere. Dar ele ar trebui făcute neapărat responsabil și cu temei. Este critica în stare de așa ceva? Eu cred că, în marea ei parte, nu. Pe de altă parte, ne-am putea lipsi de ea și am putea-o înlocui cu surogate, cum ar fi blogurile literare. Astfel de articole sunt mai pe înțelesul cititorului, fără prețiozități și limbaj greu de digerat; în plus, ele pot fi mai greu suspectate de coruptibilitate: un om scrie despre o carte pe care a cumpărat-o și a citit-o. Ne-o recomandă entuziast sau ne avertizează să nu aruncăm banii pe așa ceva. Problema este în ce măsură critica asta amatoricească (nu o spun deloc în sens peiorativ) poate dobândi prestanța celei oficiale. Rămâne să vedem ce se va întâmpla, e un subiect interesant oricum.

“Autorul adevărat scrie dintr-o nevoie interioară, nu pentru o modă sau alta. De ce și-ar schimba crezul artistic? Prostituție pentru o recenzie sau un premiu? Ridicol.”

În ultimul timp, oarecum independent de ce s-a întâmplat cu cartea mea, pentru că ea a avut totuși feedback preponderent pozitiv, am ajuns tot mai mult să cred în inutilitatea criticii negative. Cui îi servește, în definitiv, un articol în care un critic desființează o carte? Păi să vedem. Criticul ar putea argumenta că raderea respectivă îi slujește autorului, ca să învețe din greșeli. Total eronat, din punctul meu de vedere. Un autor care își respectă scrisul nu pleacă urechea la astfel de sfaturi, chiar dacă sunt bine intenționate! Să scrie “altfel”, la sugestia cutărui critic, ar însemna să se nege pe el însuși. Să împrumute stilul altcuiva, un stil străin, să adopte o atitudine care nu-i a lui, să “fure” subiecte? Autorul adevărat scrie dintr-o nevoie interioară, nu pentru o modă sau alta. De ce și-ar schimba crezul artistic? Prostituție pentru o recenzie sau un premiu? Ridicol. Apoi, criticul ar putea argumenta că scrie recenzii negative ca să prevină publicul, să nu citească mizerii. Păi bine, dar și aici eșuează. Odată stârnită curiozitatea cititorului – iar o recenzie negativă i-o ațâță, pentru că el vrea să afle ce a avut criticul de a fost atât de înverșunat – el va citi, până la urmă, cartea. Poate nu imediat, dar tot o va ține minte și o va căuta cândva. Pentru cine atunci, pentru istoria literară? Cum spuneai și tu, ea are și alte căi de a se scrie, independent de critică. Am ajuns la concluzia că raderile sunt o pierdere de vreme din partea criticului. Ignorarea, uitarea, este cel mai bun mod de a o “pedepsi”, dacă de pedeapsă e vorba.

“Mi se pare o imaturitate ridicolă să-ți propui să “desființezi” o bucată de artă. E clar că nu vei reuși – să convingi 3 oameni manipulabili să nu-i acorde interes nu înseamnă că ai desființat-o”

Eu nu aș scrie, decât prin cine știe ce întâmplare ciudată, despre o carte care nu mi-a plăcut sau care nu mi-a spus nimic. Nici despre filme care nu-mi plac nu aș scrie. Mi se pare o imaturitate ridicolă să-ți propui să “desființezi” o bucată de artă. E clar că nu vei reuși – să convingi 3 oameni manipulabili să nu-i acorde interes nu înseamnă că ai desființat-o, nici pe departe. Părerea mea este, oricum, că și cărțile mediocre au rostul lor, că până și ele pot produce revelații dacă știi cum să le citești. În plus, caut – și de cele mai multe ori găsesc – ceva care să-mi placă în fiecare carte citită. De foarte multe ori, convingerea că o carte “e proastă” ține de incapacitatea noastră de a rezona cu ea în acel moment. Sau, cum spune Zobo într-o maximă de-a lui genială și tare simpatică: “Dacă nu-ți place, nu înseamnă că e prost. Mai multe șanse să fii tu prostul căruia nu-i place.”

În plus, ai nevoie de talent și de o cultură impresionantă ca să poți face cu adevărat critică negativă pertinentă. Mă amuză incredibil de mult clișeul ăsta vehiculat de la un timp pe tot soiul de site-uri și în discuții – “nu știi să accepți și critica negativă”. Orice neavenit are impresia că două vorbe în vânt reprezintă critică negativă. Adică stai puțin, dacă tu o umpli de „complimente” pe mama, înseamnă că mi-ai desființat cartea? :d

A, și să nu uit: puține lucruri sunt mai haioase decât pretenția criticului literar de a fi dat un verdict inatacabil, definitiv, în ce privește o carte. Îmi vine în minte o conversație sută la sută reală, între doi critici, cu privire la romanul meu. Nu le dezvălui numele, dar redau conversația, fiindcă este incredibil de juicy:
Criticul X către criticul Y: “Auzi, tu ai citit romanul ăla, Sânge satanic?”
CY: “Da. Mi-a plăcut!”
CX: “Cum adică ți-a plăcut???!”
CY: “Păi mi-a plăcut. Are umor.”
CX: “Dar tu n-ai citit recenzia pe care i-am scris-o eu????”
CY: “Ba da…”
CX: “Și tot ți-a mai plăcut după aia???”…
A doua parte ridicolă a pretenției ăsteia de infailibilitate și intangibilitate a criticii literare este milogirea criticului de a nu-i fi comentate recenziile de către autorul cărții pe care ele o disecă. Mi se pare de-a dreptul caraghios să invoci “tradiția”, “eleganța”, obișnuința ca autorul să nu comenteze recenziile propriilor cărți. Poate că era o “obișnuință” în fața căreia autorul se pleca pe vremea lui G. Călinescu, naiba știe. Dar poate fiindcă, pe vremea aia, criticul avea decența de a citi integral o carte înainte de a scrie despre ea, avea decența de a nu se vinde pe o bere sau pe o promisiune de publicare gratis a cărții lui de critică în schimbul unor recenzii favorabile ale unei edituri sau, poate, știa să se abțină de la atacuri la persoană prea vizibile într-o recenzie. Trăim însă în 2012, iar criticul nu mai este ca pe vremea aia, și nici autorul, de altfel.

“Dacă eu consider că sunt în stare să mă detașez de cartea mea și să-ți comentez textul obiectiv, evidențiind nu greșeli valorice, ci erori factuale, nu văd care e problema.”

Chiar nu văd niciun motiv logic prin care un critic să-mi ceară mie să nu-i ironizez recenzia. Dacă e atât de important pentru tine să nu fii atacat, nu o lăsa plină de puncte vulnerabile. E un text pe care tu îl faci public, deci este deschis comentariilor. Dacă eu consider că sunt în stare să mă detașez de cartea mea și să-ți comentez textul obiectiv, evidențiind nu greșeli valorice, ci erori factuale, nu văd care e problema. Firește, filosofia criticului literar constă exact în teama de a se expune, de a risca, dar poate că ar trebui să încerce să și-o depășească, sau să se lase de tot de scris.

15.-În roman, se simte ca ai terminat filosofia din solilocul cu valențe clar filosofice. Cum ai reușit să faci trecerea de la coerența și principiile ordonatoare ale filosofiei la haosul, psihedelicul și estetica grotescului din roman?

Și asta a venit la fel de firesc cum a venit și scrisul din perspectivă masculină. Culmea, în perioada în care am început să scriu la roman, lucram la dizertația mea de la master, care era din domeniul filosofiei matematicii. Extrem de atent structurată, cu multă logică, cu analiză a limbajului, în care coordonatorul îmi ceruse ferm să nu cumva să scap pe acolo vreo metaforă, că taie tot:). Nimic nu putea fi mai opus acestei rigurozități decât un roman cu rockeri, cu droguri, sex în budă și multe tripuri. Dar mi-au plăcut mai mereu extremele, și cred că am simțit nevoia să scriu acest roman și ca o contrapondere la orele petrecute în compania lui Wittgenstein,  Kant, Frege sau Quine.

“Cred că adesea filosofia e binevenită în literatură, cu condiția să n-o sufoce.”

Pe de altă parte, valențele filosofice prezente în roman vin din alt film. Prin mintea lui M. se perindă afilieri existențialiste, nihiliste, individualiste, anarhiste, solipsiste, evident hedoniste… Astfel de filosofii sunt prin însăși esența lor mai haotice, merg foarte mult pe angoasă, pe sentimentul “aruncării-în-lume” de care vorbea Heidegger, pe incapacitatea individului de a comunica și rezona cu cei din jur… Practic, ele fac parte din personalitatea lui M., nu sunt deloc, cum greșit remarca o doamnă critic, puse în carte din snobism, pentru a-l face pe cititor să se simtă incult. Acu, e drept, cine se simte, se simte, dar nu văd de ce să dăm vina pe autor.

Filosofia, ca disciplină, e extrem de diversă, poate fi și aia pe care n-o poți citi altfel decât cu creionul în mână și cu multe cărți explicative alături, dar poate fi și cea înrudită cu eseistica, un fel de literatură de idei. Cred că adesea filosofia e binevenită în literatură, cu condiția să n-o sufoce. În Sânge satanic nu cred că filosofia a sufocat literatura, poate și pentru că M. este o figură atât de carismatică încât ideile prezente acolo nu-i pot decât amplifica farmecul :d.

Nu văd cum aș fi scris altfel cartea, fără digresiunile în care M. își expune teoria despre viață și oameni. Sânge satanic e în primul rând un roman de atitudine, iar atitudinea fără idei puternice în spate ar fi pur teribilism. M. e și teribilist, adevărat, dar știe bine când să fie teribilist și când filosof.

16.-De unde ideea cărții, care e geneza ei?

Am scris despre ce mi-a fost mai familiar în momentul ăla. Cartea a început ca o joacă, primul fragment scris a fost cel cu vecinul poponar. Aveam chef să scriu chestii amuzante, vii, savuroase, cu multe dialoguri. Voiam și să construiesc un personaj care să mă reprezinte pe mine, pe cei apropiați mie, un personaj credibil, lipsit de fițe, anti-literar s-ar putea zice. Mai voiam o carte în care practic să nu se întâmple nimic. Să fie gânduri, sentimente, relații, totul pe durata unui an. În perioada în care l-am început, prin primăvara lui 2006, eram cumva pornită împotriva cărților telenovelistice, în care au loc înșelăciuni, divorțuri, crime pasionale, sinucideri… Eu voiam doar un roman al angoasei, un roman actual, în care să și satirizez diferite aspecte sociale. Cam ăsta a fost bagajul cu care am plecat la drum când am început să-mi construiesc cartea. N-am controlat-o mai apoi, am lăsat-o să crească singură.

“arta este pentru autor ca un album cu fotografii, în care el se regăsește în diferite episoade ale vieții sale, chiar dacă arta lui nu e întotdeauna autobiografică”

În afara de asta, mi se părea că încep să-mi pierd cumva amintirile dintr-o perioadă a vieții care se transforma încet-încet în altceva, și am scris cartea pentru a încerca să le rețin acolo. Un personaj din romanul pe care-l scriu în prezent are ideea asta, că arta este pentru autor ca un album cu fotografii, în care el se regăsește în diferite episoade ale vieții sale, chiar dacă arta lui nu e întotdeauna autobiografică. Autobiografică sau nu, arta va fi întotdeauna personală. Și într-o fotografie cu tot felul de efecte artistice, foarte prelucrată, tot te regăsești până la urmă. E vorba de fapt să regăsești feelingul, atmosfera.

A fost o revelație să descopăr, în timp ce o scriam, mulți autori români apăruți cu doar câțiva ani înainte care vorbeau despre lucruri asemănătoare. M-am regăsit în cărțile lor. M-am bucurat și că, deși avem unele stări comune, nu semănăm chiar atât de mult și deci romanul meu are până la urmă sens să fie scris.

(va urma)

Prima parte: aici.

A doua parte: aici.

Read full story • Comments { 1 }

Interviu cu Cristina Nemerovschi de Ioana Vighi (partea a doua)

by cristina nemerovschi on 09 Feb 2012 in Alte scrieri, Articole, Carti și scriitori, Filosofie, Recenzii, Sange satanic

Citiți versiunea scurtă a interviului aici (disponibil din 10 februarie): www.hyperliteratura.ro

6.-Cum arată lumea ideală pt M.?

E o întrebare bună. M. cred că și-ar imagina o grămadă de lumi posibile, ideale, aproape orice variantă ar fi ideală în comparație cu cea actuală, al cărei rezumat îl face în capitolul Oameni fără fețe.

“M. este un anarhist, i-ar plăcea o lume fără conducători, fără partide, fără sistem, în care oamenii se întorc la legea naturală, “starea naturală” despre care vorbeau Rousseau și Locke”

M. și-ar imagina în primul rând o lume cu oameni mai inteligenți, cu oameni cu înclinații artistice, cu oameni capabili de introspecție – ăsta ar fi universul în care i-ar plăcea să trăiască și să comunice. O lume lipsită de falsitate, în același timp, în care pe oameni îi interesează mai mult să își atingă propria plenitudine, să ducă la extrem potențialul pe care-l au, decât să pară într-un anumit fel în fața celorlalți. I-ar mai plăcea o lume complet fără trend-uri, unde nu există manipulare și fiecare face ceea ce simte.
Cu siguranță, M. este un anarhist, i-ar plăcea o lume fără conducători, fără partide, fără sistem, în care oamenii se întorc la legea naturală, “starea naturală” despre care vorbeau Rousseau și Locke, indiferent dacă asta ar presupune inițial și violență, pentru că până la urmă este o cale spre eliberarea de falsitate și sclavie.

Ce i-ar mai plăcea? Deși unii ar crede altceva, probabil că lui M. nu i-ar plăcea o lume fără proaste. Prostia feminină este pentru el o sursă constantă de umor și, în definitiv, chiar o sursă de inspirație.

I-ar plăcea o lume fără corporatiști, fără babe idioate, fără agesivitatea religiei, fără trend-uri, cum ziceam, fără mass-media, în special fără tabloide și televiziune. Fără prejudecăți. Cum ziceam, M. e idealist.

7.-Cum e M. pentru tine, schizofrenic sau profet?

Poate ambele!
Față de nebuni eu am avut mereu, după caz, fie o admirație puternică, fie un dispreț aprig. Îmi plac nebunii mișto, care sunt capabili să-și folosească viziunile pentru a crea, pentru a transforma chestia asta care ar putea fi considerată o infirmitate – dacă a nu fi om “în rândul lumii” e un defect – în ceva ce pot lăsa în urmă, în ceva cu totul și cu totul original, pe care nimeni altcineva nu ar fi în stare să-l creeze. Adesea, doar trip-urile noastre sunt acel ceva cu adevărat unic. Ceea ce simțim în rest, în momentele în care suntem cu picioarele pe pământ, ar putea simți și alții.

“sensibilitatea ultraexacerbată nu are cum să nu te vâre măcar puțin în apele tulburi ale schizofreniei”

Pe de altă parte, îmi produc greață “nebunii” ăia care gesticulează și urlă prin tramvaie că au fost răpiți de securiști și violați anal, bătrânele care ies zi de zi în fața blocului și agresează verbal, prin insistență, trecătorii, sau cerșetorii care bâțâie din mâini și se dau cu capul de trotuar pentru un bănuț în plus la căciulă. Ăștia îmi par niște nebuni falși, de asta am și pus cuvântul în ghilimele. La ei este o nebunie exterioară, un simulacru, de ochii lumii. Din perspectiva cuiva care a poposit un timp și pe malul celălalt, nebunii ăștia din urmă îmi repugnă total.
Cu siguranță, dacă M. este într-o anumită măsură nebun, este un nebun veritabil, din prima categorie, deci. Până la urmă, sensibilitatea ultraexacerbată nu are cum să nu te vâre măcar puțin în apele tulburi ale schizofreniei.
Profet… E interesantă abordarea, firește, mi-ar plăcea să fie profet, un vizionar, mi-ar plăcea ca viziunile lui și concepția lui despre lume și viață să devină în viitor cât mai reale și mulți să le împărtășească. Ar fi o lume în care oamenii ar reînvăța să simtă intens și să trăiască frumos.

8.-Care e cel mai ciudat loc în care ai scris la Sânge satanic?

Păi ar fi mai multe locuri nu tocmai obișnuite: pe un zid, pe un acoperiș, la un concert rock, pe plajă, în mașină, în pădure, în buda de la job… Habar n-am dacă sunt cu adevărat neconvenționale. Cred că atunci când te lovește cheful de scris, e bine să scrii oriunde te-ai afla. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu obosită, sau să fiu nevoită să amân scrisul din diverse motive și pe urmă am regretat, căci starea dispăruse. Am scris apoi ceea ce mă gândisem inițial să scriu, dar sunt convinsă că ar fi ieșit altfel dacă îl scriam când am avut primul impuls. Nu neapărat mai bun, ci doar altfel.
Eu cred că fiecare fragment din Sânge satanic se potrivește cu locul în care a fost scris, iar locul în care a fost scris se armoniza perfect cu starea respectivă.

9.-Cum crezi că o să moară M.?

Hm… Cred că i s-ar potrivi o moarte un pic ironică, ceva cu mult umor negru. Nu știu, să fie ciugulit de pescăruși înfometați în timp ce zace mort de beat pe plajă… așa ceva:). Să nu minimalizăm nici potențialul vreunei demoazele seduse și abandonate, poate se va răzbuna pe el vreo clonă a Andreei Bănică. Cine știe?

Nici sinuciderea nu este tocmai exclusă, deși M. este într-o anumită măsură un narcisist, iar narcisiștii se îndură mai greu să se despartă de propria ființă, or so I heard :d.

10.-Cum a fost primită cartea, care au fost reacțiile cele mai fanatice?

Din punctul meu de vedere, cum ziceam, având așteptări pesimist-realiste de la public, romanul a fost primit excepțional. Toată experiența asta a comunicării cu cititorii, care îmi împărtășesc foarte deschis și exuberant impresiile lor, e pentru mine ca o călătorie despre care nu știu unde se va termina, și în care, în fiecare zi, văd locuri noi, oameni noi. Nu mă așteptam ca publicul foarte tânăr și cel foarte-foarte-foarte tânăr (mă refer la cei de 13-14-15 ani) să fie atât de deschis, de receptiv.

“am văzut părinți care țipau la copii, certându-i că vor… cărți!”

În definitiv, e vorba despre o carte, și cu toții știm că adolescenții nu sunt deloc încurajați să citească. Sistemul de învățământ e așa cum îl știm, copiii își downloadează comentariile literare de pe net, note de trecere la română pot lua doar cu două paragrafe din Frații Jderi și cu o juma de strofă din Luceafărul, iar părinții… Am avut o experiență teribil de neplăcută la Gaudeamus: am văzut părinți care țipau la copii, certându-i că vor… cărți! Din nou, atâta prostie m-a revoltat, eram cât pe ce să intervin în favoarea adolescentului care voia și el o carte cu vampiri. Mulți părinți au dorința asta imbecilă de a-i impune copilului să citească ceea ce știu ei că e literatură “bună” – aia care a fost pe timpul lor considerată bună. Dacă îi dai însă copilului un roman ca Roșu și negru sau Madame Bovary, el se va plictisi de moarte, pentru că lumea din cărțile astea îi e complet străină, nu-i spune nimic. Trebuie lăsați să citească exact ce iși doresc ei, chiar dacă, din punctul tău de vedere, ca părinte, cărțile alea sunt proaste. Ei au nevoie să privească literatura în același mod cum privesc filmele și muzica, să îi pasioneze, pentru că asta e singura șansă ca ea să ajungă în sufletul lor și poate chiar să mai zăbovească un timp pe acolo.
Pe mine mă bucură tare când primesc e-mailuri de la adolescenți care îmi spun că și-l imaginează pe M. arătând ca nu știu ce star rock din vreo trupă, sau ca vreun actor din serialele cu vampiri. Asta e foarte bine, pentru că înseamnă că romanul a depășit un anumit prag, deja a fost asimilat firesc printre preocupările lor.

“NIMENI dintre cei cu astfel de reacții furibunde nu a citit romanul. E o chestie care se practică tare mult în România și care mă dezgustă”

Revenind, cartea a fost primită cu entuziasm de cei care au citit-o. Publicul ei e de toate vârstele, dar cei mai entuziaști sunt tinerii. Partea cea mai mare a publicului cărții până în prezent are vârsta între 15 și 25 de ani. Cred că e un lucru firesc, având în vedere și limbajul necenzurat, și subiectul oarecum rebel. Iar cititorii în vârstă care o iubesc probabil au știut să nu renunțe, de-a lungul timpului, la adolescentul din ei. Sau poate nostalgia e de vină!

“Mi-au transmis că România nu va ieși niciodată din criza economică pentru că eu am scris Sânge satanic”

La polul opus, au fost reacții violente, am primit și amenințări cum moartea pentru că mi-am permis să scriu o astfel de carte. Am fost acuzată că am scris Sânge satanic, pentru a… “inversa psalmii” – habar n-am ce înseamnă și nici nu-mi doresc să știu. Mi-au transmis că România nu va ieși niciodată din criza economică pentru că eu am scris Sânge satanic. Ce trebuie însă neapărat menționat: NIMENI dintre cei cu astfel de reacții furibunde nu a citit romanul. E o chestie care se practică tare mult în România și care mă dezgustă, asta după ce m-a amuzat incredibil de tare când am descoperit-o. Mă dezgustă mai ales pentru că e atât de răspândită.

Ca să concluzionez la întrebare, reacțiile au ocupat toată axa asta între tatuarea copertei cărții și titlului ei pe diferite părți ale corpului (sper să am și poze cu ele curând de la fani :d) și a compune o petiție adresată “oamenilor de bine” (așa era specificat în petiție) prin care se cere interzicerea cărții.

11.-Care a fost cea mai nebună, trăznită declarație sau mărturie a unui fan pe care ai primit-o sau ai citit-o undeva? Plus de asta, tu cum te poziționezi față de contradicția asta de neîmpăcat între fanii cărtii și ”hateri”? Te-a afectat, te-a schimbat, îi bagi în mă-sa sau ești diplomată?

N-am ținut o evidență și acum îmi pare tare rău. Au fost niște declarații absolut mortale, nebun de haioase, în ambele direcții. Un cititor mi-a povestit cum s-a bătut la propriu cu profa lui fizică, care l-a prins cu Sângele satanic sub bancă și a vrut să-i rupă cartea, iar el a pocnit-o. Asta cred că e o idee bună și pentru trailer, pe care tot vreau să-l fac, dar încă n-am reușit. Altul îmi povestea cum citea la ore cartea, ascunsă între copertele de la Război și pace. Am primit și multe întrebări superamuzante, de pildă dacă “M. e vampir?”. Altă cititoare mi-a scris grozav de dezamăgită, spunând că a descoperit că Sânge satanic  nu-i “adevărat” pentru că tocmai a văzut-o pe Andreea Bănică la tv, so she’s alive. Există o petiție online care “cere” ca volumul doi al cărții să iasă cât mai repede, mi s-a părut funny – orice se rezolvă în mintea unora cu o petiție, chiar și scrisul! Plus multe e-mailuri cu declarații de dragoste pentru M., care de care mai inventive.

În contradicția dintre fani și hateri, eu voi ține indiferent de circumstanțe cu fanii. Asta nu neapărat din orgoliu și narcisism, ci pentru că fanii, spre deosebire de hateri, au citit cel puțin o carte – a mea. :d
Haterii cărții sunt o însumare și o expresie a tot ceea ce disprețuiesc la ființa umană: sunt superficiali (vorbesc despre o carte fără s-o fi citit), lași (se ascund sub anonimatul pe care îl asigură internetul; am întâlnit câțiva din întâmplare și brusc s-au transformat în mielușei, ba chiar au fost afectuoși – ceea ce, cu siguranță, le-a asigurat banarea ireversibilă din rândul haterilor înfocați), falși (mulți îmi spun în particular că adoră cartea, iar pe forumuri o înjură), neintuitivi, conformiști (”nu există literatură la persoana I, cărțile trebuie scrise la persoane a III-a…”), sclavi ai unor principii depășite și lista rămâne deschisă.

“asa-zisi metalisti… supărați că Sânge satanic le strică imaginea, întrucât îi prezintă ca bețivi, drogați, bisexuali și mult prea inteligenți”

Practic, haterii s-au dezvoltat din două direcții: cea a oamenilor cu o falsă pudoare, care nu tolerează cuvinte “obscene” în cărți fiindcă, cum spun ei, cărțile trebuie să fie despre lucruri frumoase, luminoase, să aibă un limbaj politicos, și cea a așa-zișilor metaliști, supărați că Sânge satanic le strică imaginea, întrucât îi prezintă ca bețivi, drogați, bisexuali și mult prea inteligenți :D . În ambele cazuri, avem de-a face cu prefăcătorie, prostie și snobism. Lăsând la o parte că romanul meu nu este un studiu despre metaliști – pe mine puțin mă interesează ce face majoritatea, eu am prezentat un simplu caz, lăsând la o parte că e ficțiune, lăsând la o parte că e de-a dreptul caraghios să fii deopotrivă metalist adică rebel, individualist, anti-clișee și în același timp să te doară de ceea ce crede o babă despre tine, în cazul în care citește cartea infamă ce-ți afectează imaginea, pur și simplu nu înțeleg cum un om care ascultă trupe cu versuri care vorbesc despre violență, crimă, tortură, sex extrem, incendieri de biserici și multe altele îmi poate reproșa mie că am scris o carte “prea întunecată”. Cum ar veni, atrocitatea e permisă doar în muzică… Pur și simplu, ăștia sunt niște oameni care se pretind altceva decât ce sunt de fapt, care nici nu ascultă muzica aia sau oricum n-o înțeleg, ci doar pozează, că așa par mai cool. Nu doar că acceptă să le fie băgate pe gât conformismul și mediocritatea, dar chiar și le doresc.

“până și M. a primit amenințări cu moartea!”

La un moment dat am fost chiar foarte amabilă cu haterii, fiindcă mi se părea de-a dreptul indecent să existe oameni – sclavi, în așa hal, unor preconcepții. Pe urmă mi-am dat seama că e o pierdere de vreme, ei nu voiau argumente, ba chiar, văzând că am dreptate, se înfuriau și mai rău. Ce e și mai tare: până și M. a primit amenințări cu moartea!

Existența haterilor m-a pus pe gânduri într-un singur moment: imediat după publicarea cărții, au apărut în număr mare, cu ceva timp înainte să vină și reacțiile pozitive – lucru firesc, pentru că în vreme ce oamenii cu adevărat interesați citeau romanul, ei n-au pierdut timpul cu astfel de detalii. Atunci am avut o clipă în care m-am gândit: ok, poate toți sunt la fel de îndobitociți de clișee și nimeni n-o s-o citească, ce să mai zic s-o înțeleagă. Nu se mai punea problema în termenii “proști, da mulți”, ci “proști, da’ toți?!”. Din fericire, după numai câteva săptămâni, balanța s-a restabilit, iar haterii au devenit cantitate neglijabilă. Oricum, pentru mine, ei nu sunt o voce, sunt un murmur al frustrării surde și impotente, de unde și furia lor. Nu se poate descrie furia și limbajul unui hater în momentul în care-l anunți că ți se rupe de impresia lui și nu vei ține cont de ea pe viitor. Le datorez totuși ceva: m-au ambiționat să-mi promovez mai mult cartea.

“În România, singura modalitate prin care poți să nu ai hateri e simplă și comodă: să nu faci nimic.”

În România, singura modalitate prin care poți să nu ai hateri e simplă și comodă: să nu faci nimic. Să te trezești de luni până vineri la aceeași oră, să mergi la jobul corporatist, să bagi o bârfă cu colegii, apoi o cafea, să o arzi pe net, pe site-uri de socializare în special, să mergi cu colegii de suferință în pauza de masă, să înjuri șefii, pe urmă acasă, tveu, în weekend ieșitul în club pe care l-ai așteptat toată săptămâna, duminica mahmureală, curat prin casă, odihnă, pregătit pentru săptămâna de job, unde freci nouă ore pe zi niște documente care n-or să schimbe nici măcar viața unei muște. Dacă ai grijă să te rezumi la atât, poate că n-o să ai hateri. Pe ei îi deranjează tocmai că nu trăiești o existență banală și incoloră cum e a lor, și îți permiți să spui/scrii lucruri ieșite din comun. Imediat cum faci ceva care mai are pe deasupra și valoare și e apreciat de o parte a publicului, inevitabil se vor găsi indivizi care să te amenințe, să te înjure, să te calomnieze și așa mai departe.

“Nu mai am deloc toleranță pentru prostie. E din ce în ce mai invazivă, o găsești peste tot, ne este prezentată drept normalitate”

Tact nu am, și sper nici să nu dobândesc. Nu mai am deloc toleranță pentru prostie. E din ce în ce mai invazivă, o găsești peste tot, ne este prezentată drept normalitate în timp ce ea, de drept, este un virus. Un virus care afectează din ce în ce mai mulți oameni, un virus pentru care nu există leac fiindcă suferinzii nu își dau seama că ar trebui să vrea să se vindece. Așadar, nu văd de ce aș trata-o cu mănuși. Îi spun prostului în față că e prost, cu sentimentul că fac un gest altruist și că poate îi mai retez din curaj, iar alți oameni nevinovați nu vor avea de suferit de pe urma prostiei lui.

Pe vremea când scriam Sânge satanic, răspunsul meu față de prostie era ironia, una cât mai usturătoare. În prezent însă, cred că răspunsul față de virusul ăsta trebuie să fie unul cumva mai agresiv, ironia nu mai e de ajuns, cu atât mai mult cu cât cine trebuie s-o înțeleagă n-are intelect pentru așa ceva.

Revenind la contradicția de neîmpăcat între fani și hateri, ea e o motivație bună, cred, de a nu mă seniliza prea curând și de-a nu începe să scriu cărți cuminți – dacă aș face-o, mi-ar lipsi cu siguranță toată nebunia asta care se iscă în jurul unei cărți.

(va urma)

Prima parte a interviului: aici.

Read full story • Comments { 2 }

Interviu pe Hyperliteratura.ro realizat de Ioana Vighi cu mine – versiunea lungă (prima parte)

by cristina nemerovschi on 07 Feb 2012 in Alte scrieri, Articole, Carti și scriitori, Filosofie, Recenzii, Sange satanic

Citiți versiunea scurtă a interviului aici: www.hyperliteratura.ro

1. -Cum te-ai apucat de scris, ai mai scris înainte, ai scris și poezii?

N-aș putea spune exact pe la ce vârstă m-am apucat. Am scris mult timp în joacă – de fapt încă mai scriu așa – fără să îmi pun serios problema că aș putea face ceva cu fragmentele de proză, ceva cum ar fi să le aranjez într-o carte și să le public, nici măcar într-o revistă. Până în urmă cu câțiva ani nu m-a preocupat deloc aspectul ăsta, al împărtășirii scrisului cu ceilalți. Nu eram deloc genul care să-și înnebunească prietenii dându-le foi volante cu fragmente din diferite cărți în lucru, ba aș spune că eram chiar opusul, mă deranja când cineva descoperea din greșeală chestii din astea prin calculatorul meu. Am scris pur și simplu de plăcere, am făcut tot felul de experimente cu scrisul. Deci răspunsul e da, a existat scris și înainte de Sânge satanic.

“Simt că în proză ai mai multă libertate și că poți scrie ca și cum nu ți-ar păsa că au mai fost scrise cărți înaintea ta.”

Am scris și unele chestiuțe care probabil ar putea fi privite ca poezii, deși probabil că mai degrabă le-aș posta la “diverse”, dacă aș vrea să le împărtășesc. Părerea mea este că poezie bună, autentică, este extrem, extrem de greu să scrii astăzi și tocmai de asta admirația mea pentru poeții buni care au apărut în ultimii ani este nelimitată. Cred că aici apare un oarecare paradox: deși poezia ar trebui să-ți ofere ție ca autor mai multă libertate de exprimare decât proza, care presupune control, ordine, coerență, în realitate poezia depinde foarte mult de tehnică, de limbaj, de cunoașterea amănunțită a ceea ce s-a scris și ce se scrie în prezent… Firește, ea presupune talent și originalitate, dar ele nu pot sta așa, în gol. Scheletul ăsta tehnic pe care se sprijină poezia este important. Sunt și autori foarte originali care încearcă să incendieze acest schelet, dar este foarte greu să convingi cititorul să meargă pe mâna ta. Din punctul meu de vedere, ar fi absolut fenomenal ca fiecare autor să vină cu propriul său schelet, să dinamiteze tot ce s-a făcut înainte… Poate cineva ar putea susține că același lucru se petrece și în proză, doar că eu nu sunt complet de acord. Simt că în proză ai mai multă libertate și că poți scrie ca și cum nu ți-ar păsa că au mai fost scrise cărți înaintea ta. În poezie, sunt ceva mai mari șansele să repeți ceva ce s-a mai spus, chiar dacă mesajul tău este în întregime autentic. E mai greu să păstrezi balanța între autentic (ceea ce te reprezintă și vrei neapărat să transmiți) și inovație (grija pentru a nu te repeta).

Dar mi-ar plăcea să scriu într-o zi un volum de poezii. Genul ăla de poezie–poveste, cu personaje, chestii. Care să fie bun neapărat, sau cel puțin eu să-l simt așa.

2. -Cum ai resimțit experiența debutului?

Sincer, amețitoare, crazy, atât în sens bun cât și în sens rău. Nu aveam cine știe ce așteptări, mă gândeam că romanul ar putea atinge câțiva cititori, care să-l înțeleagă cu adevărat și să-l aprecieze dar, dacă mi-ar fi spus cineva în noiembrie 2010 când a apărut prima ediție că peste numai un an vor exista bătăi (la propriu!) între fani și hateri, i-aș fi spus că n-am nevoie de idealisme din astea deplasate pe post de încurajări :D . L-am publicat având așteptări să zicem realiste, știind că în România, una peste alta, se citește puțin, că dintre cei care citesc (puțin) o foarte mică parte se îndreaptă către literatură română, că din cei foarte, foarte puțini care citesc literatură română și mai puțini aleg cartea unui autor aflat la debut, cu atât mai mult cu cât apare la o editură venită nou pe piață. Convingerea asta nu mi-a fost decât parțial infirmată, în ciuda faptului că Sânge satanic a avut un public de sute de ori mai larg decât îmi imaginasem eu; sunt conștientă că unii dintre cei care au căutat cu aviditate cartea și au citit-o nu au privit-o neapărat ca literatură, ci au fost atrași de poveste, de subiect. Au căutat un anume inedit, un anumit extremism, dar nu se poate spune că au înțeles-o ca literatură. Din fericire, ei sunt doar un procent, cartea a avut un public extrem de variat – chiar și prin prisma vârstei.

Cel mai vârstnic cititor de care am aflat eu are 82 de ani (și i-a plăcut la nebunie Sânge satanic, fiind un om foarte open-minded, cu mult simț al umorului – atât de diferit de marea parte a celor din generația sa, care de obicei fie târăsc după ei un sac plin de prejudecăți, fie s-au senilizat de mult), în timp ce, la polul opus, am o fană de numai 11 ani și jumătate (care l-a citit cu acordul părinților – o chestie ce mi se pare esențială, apropo de argumentul amărât cu “Tu ai da copilului tău așa ceva?”; ei bine, nu numai eu, despre care se spune că sunt dusă cu pluta, i-aș da copilului meu să citească, ci uite că și alții o fac).

“Una din realizări este că am reușit să fac persoane foarte tinere să țină o carte în brațe și să o savureze”

La capitolul împliniri post-debut aș nota sutele de e-mailuri pe care le tot primesc de vreun an încoace, unele sunt teribil de emoționante, sunt uimitoare; de fiecare dată rămân cumva fără capacitatea de a articula ceva drept răspuns. Oricâte aș primi și oricâte cuvinte frumoase de mulțumire pentru că am scris cartea asta mi s-ar spune, de fiecare dată când primesc un mesaj de la un cititor nou este ca și cum ar fi primul ever. Le simt și cumva nemeritate, pentru că mie mi-a făcut plăcere să scriu cartea, mai mult decât plăcere, am simțit o nevoie de nereprimat de a o scrie, deci practic a fost în primul rând beneficiul meu. Primesc și scrisori clasice, prin poștă. După lansarea de la Timișoara, am primit o astfel de scrisoare clasică de la o cititoare care mi-a devenit între timp și amică, Alexandra; scrisoarea ei mi-a fost înmânată printr-un prieten comun și e pur și simplu fantastică – acum stă bine ascunsă în singurul meu exemplar din prima ediție din Sânge satanic și am de gând să o recitesc dacă vreodată voi avea dubii legate de scrisul meu… pentru că acolo sunt notate exact genul de sentimente care te fac automat să simți că are rost să scrii și mai ales să publici, să împarți cu cititorii ceea ce creezi. Sunt cititori care mă recunosc prin baruri, prin cafenele sau pur și simplu pe străzile din Centrul Vechi (Facebooku e vinovat probabil!) și vin să-mi spună pe viu impresiile lor. La Gaudeamus s-a întâmplat la fel, a fost emoționant. În același timp e și puțin scary, într-adevăr… Partea bună e că haterii sunt întotdeauna lași când vine vorba de confruntări față în față, deci, pentru moment, nu cred că îmi trebuie permis pentru armă :P

Una din realizări este că am reușit să fac persoane foarte tinere să țină o carte în brațe și să o savureze chiar dacă, așa cum ziceam la început, poate că ei nu știu exact ce e ficțiunea, ce a ăla un personaj literar, cum e cu scrisul la persoana I și așa mai departe. Dar nici nu contează, pentru că au destul timp să descopere, important e că au făcut pasul ăsta.

Pe lângă fanii pe care mi i-a câștigat cartea, ea a mai făcut un lucru minunat, și anume a fost foarte pe sufletul unor oameni pe care îi admir de pe vremea când nu-mi trecuse prin cap că voi scrie o carte sau că voi scrie în general. Mulți dintre scriitorii mei preferați au citit cartea și au apreciat-o. Asta înseamnă enorm pentru mine, și este fără-ndoială unul dintre motivele pentru care mă bucur tare mult că am publicat-o. Emoția pe care am avut-o citind impresiile acestor oameni despre romanul meu va fi mereu una dintre cele mai frumoase amintiri ale anilor ăștia. Și, pe lângă amintire, va fi și o certitudine de un anumit tip… chiar dacă asta ar putea să sune ca o afirmație arogantă.

“un om fără lecturi, fără discernământ, fără cunoașterea corectă a limbii în care se exprimă, fără inteligență și intuiție nu are o VOCE și nu trebuie lăsat să creadă că o are.”

La capitolul dezamăgiri, mult mai mult decât reacțiile nejustificat și gratuit agresive la apariția cărții, venite din partea necititorilor ei, m-a deranjat descoperirea gradului uriaș de prostie care subzistă la periferia literaturii. Sunt acolo acei oameni care țin de ani de zile piciorul ridicat, pregătit să pășească fix pe granița care, odată trecută, îi transformă în autori. Oamenii care au impresia că se pricep la literatură, că știu să deosebească valoarea de nonvaloare – aici intră indivizi care se chinuie de 10 ani să păcălească un editor să-i publice, diverși așa-ziși critici cu mentalități provinciale, comentatorii pe diferite forumuri/site-uri, o faună destul de diversă. Chiar a fost o revelație pentru mine chestia asta, nu-mi imaginam că oameni atât de proști și cu atât de multe prejudecăți se țin cu dinții de fusta literaturii. Nici până în prezent nu mi-am dat seama care ar fi, totuși, scopul pentru care o urmăresc cu atâta aviditate, din moment ce e evident că nici n-o înțeleg, nici nu-i pasionează cu adevărat.

Am avut polemici foarte dure cu astfel de indivizi, și nu doar în legătură cu cartea mea. Aș lua oricând apărarea oricărei cărți bune sau aproape bune în fața unor astfel de specimene, indiferent cine e autorul cărții, chiar dacă nu-mi e prieten, chiar dacă poate nici nu mă dau în vânt după el. Asta pentru că un om fără lecturi, fără discernământ, fără cunoașterea corectă a limbii în care se exprimă, fără inteligență și intuiție nu are o VOCE și nu trebuie lăsat să creadă că o are. M-am trezit brusc, după publicarea cărții, în fața unei grămezi de excremente foarte urât mirositoare, excremente care vociferau jignite că “am avut tupeul și nesimțirea” să scriu o carte altfel. Multe lucruri pe care le-am experimentat din interacțiunea cu ele nu le-aș fi crezut în veci dacă mi-ar fi fost povestite de altcineva. Le-aș fi crezut pur și simplu proiecțiile unei minți bolnave.

România trăiește în multe privințe – în special când vine vorba despre moralitate și despre discrepanța uriașă între ceea ce simțim/gândim de fapt și ceea ce vrem să creadă ceilalți despre noi că simțim/gândim – într-un dulce și deconcertant, prin naivitate, medievalism. Mă amuzam de curând amintindu-mi ceva ce spusese Ștefan Bolea într-un interviu mai vechi: că i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea vânătorilor de vrăjitoare, pentru că ura și opacitatea maselor față de ceea ce nu înțeleg l-ar fi motivat foarte mult. Dacă stăm să ne gândim, nu ne-am îndepărtat, ca structură spirituală, prea mult de acele vremuri.

Adevărul este că lumea literară e foarte diferită atunci când o privești din afară, față de ceea ce descoperi când o privești pe dinăuntru. Odată ce intri în interiorul ei, chiar e o nebunie, se întâmplă niște lucruri pe care nici nu ai cum să le povestești celor de afară, pentru că te-ar crede nebun și ar începe să-și facă griji pentru tine. De asta, un număr mare de scriitori, după debut, sunt pe bună dreptate dezamăgiți și se întreabă dacă are rost să continue pe drumul ăsta. Cei nu tocmai rezistenți ajung la concluzia că e o luptă care în final nu merită și abandonează, ceea ce e foarte trist, pentru că talentul nu ține (și nici nu ar trebui să țină) de rezistența la imbecilitatea altora, de capacitatea de a te detașa de ea. Mă întreb uneori câtă literatură adevărată s-o fi pierdut din cauză că a avut neșansa să se nască într-o minte ce trăiește (poate printr-o ironie a sorții) într-o țară de retardați.

3.-Cum a fost experiența de a te pune în locul unui bărbat și a scrie atât de masculin? Mi se pare că surprinzi foarte exact și credibil mintea unui mascul de vârsta lui M., personajul principal din Sange satanic.

Nu a fost dificil, a decurs foarte natural. Ca o paranteză, acum am ceva dificultăți în a mă pune în pielea unui personaj feminin! Cu M. a fost foarte ușor și firesc, practic personajul este miezul cărții, de la el a pornit toată ideea și nici nu mi-am pus problema să scriu altfel decât din perspectiva masculină, a acestui personaj.

Am vrut inițial o provocare pentru mine, cu acest scris din perspectivă masculiună; mi-am dorit să nu fie facil, la îndemână, să fie mai degrabă ficțiune, transpunere, de la un capăt la altul, dar o ficțiune coerentă. Presupun că, până la urmă, obișnuindu-mă atât de mult cu personajul și intrând atât de bine în pielea lui, fiindu-mi ușor să văd lumea prin ochii lui, provocarea s-a evaporat undeva pe traseu… Sau nu, naiba știe.

“orice tip superinteligent nu poate fi, măcar într-o anumită măsură, altfel decât misogin”

Misoginismul lui M. l-am asimilat foarte natural, asta pentru că, pe de o parte, mă deranjează puternic feminismul și falsitatea pe care o propovăduiește iar, pe de altă parte, cred că orice tip superinteligent nu poate fi, măcar într-o anumită măsură, altfel decât misogin.

Firește, au apărut și vreo 2-3 voci care au susținut că personajul nu e credibil, pentru că romanul e scris de o femeie care nu are „coaie reale”. Sunt convinsă că, dacă aș fi semnat cartea cu un pseudonim masculin, nici prin cap nu le-ar fi trecut să-i conteste veridicitatea din perspectiva asta. Dar deh… oricum, la români o carte despre al cărei autor nu se știe mai nimic e judecată în proporție de 80 la sută (aici sunt optimistă, altfel aș fi dat un procent chiar mai mare) după copertă, titlu, editură, recomandarea de pe spate și poza autorului, dacă reușesc s-o dibuie pe net. Așa că, odată ce au văzut că ai nume feminin, automat vor porni cu prejudecata că scrii ca o femeie. Bine, asta nu e în întregime o prejudecată, experiența lecturii te învață că multe autoare chiar scriu altfel din cauză că sunt femei și au o viziune tipic feminină, dar mai sunt și excepții.

Explicația, sau cum să-i spun – poate secretul… intrării mele atât de ușor în pielea lui M. a fost că nu mi-am imaginat nici măcar o secundă, în timp ce scriam, cum va fi citită cartea. Scrisul la ea a fost în permanență menținut la stadiul de experiment, dacă iese ceva bine, dacă nu, asta e. Nu am simțit că mă privește cineva peste umăr, că are așteptări să scriu într-un anumit fel, și asta a însemnat libertate și joacă. Îmi mărturisea recent un scriitor că nu poate concepe o carte fără să aibă în minte figura unui potențial cititor… Ei bine, eu cred că tocmai fără figura asta în minte poți scrie necenzurat și autentic.

4.-Am văzut undeva, într-o recenzie, că Sânge satanic era, după spusele autorului recenziei, recomandat persoanelor insensibile. Eu, personal, aș zice că dimpotrivă, este recomandată tocmai persoanelor sensibile datorită nevoii de reîntoarcere la inocență, o nevoie care răcnește dincolo de toată nebunia și revolta lui M. Tu cum crezi/vezi că stă treaba, din inside?

Sunt complet de acord cu tine, este o carte în special pentru persoane sensibile; eu cred că unul din meritele ei este potențialul ăsta de a trezi cititorul, de a-l agresa dar cu o finalitate, cu un beneficiu, or asta nu poate funcționa decât dacă cititorul este deschis, permeabil. Unui individ care suferă de autosuficiență, care crede că deține toate răspunsurile fiindcă i le-au oferit alții pe tavă, nu aș avea de ce să-i recomand Sânge satanic. Și tocmai acest tip de individ, cu răspunsurile notate pe ușa frigiderului, este cel insensibil, cred eu. Iarăși, cartea are multe pasaje sentimentale, romantice și așa mai departe… deci e clar cam pe unde își întâlnește cititorii.

“Arta trebuie să fie copilul care urlă și cere atenție, altfel părinții îl vor uita într-un colț și își vor urmări netulburați emisiunea preferată la televizor.”

Bine, acum depinde și cum definim toată treaba asta cu sensibilitatea. Pentru mine, a fi sensibil înseamnă să te lași impregnat de tot ce există în jurul tău, să trăiești deschis la orice tip de provocări, să fii capabil să înveți ceva nou în fiecare zi din viață, să descoperi mult și intens. Dacă prin sensibil înțelegem doar o persoană care vomită când urmărește trailerul de la Saw (ăsta cred că este sensul în care autorul recenziei avertiza potențialii cititori), sau ca ăia care leșinau când citea Palahniuk din Bântuiții, atunci nu știu, poate că are dreptate:). Aici simt că este necesară o digresiune: dacă aș fi avut neșansa să mă număr printre acești oameni cu “stomăcele sensibile”, cum bine i-ai denumit tu, aș fi făcut tot posibilul să depășesc acest neajuns fiziologic, pentru că este inacceptabil să renunți de bunăvoie la o parte însemnată a artei doar din pricina unei indisponibități ce poate fi lesne educată și depășită.

Cred că arta va deveni din ce în ce mai agresivă, atât în ce privește conținutul, cât și prin forma sa și prin modurile prin care își atrage publicul. Nu pot decât să salut această direcție, deoarece numai prin ea arta își va putea recupera locul ei de drept în viețile oamenilor care s-au grăbit s-o dea pe ușă afară, ca pe ceva de care se pot lipsi. Numai fiind agresivă și insinuându-se în existența oamenilor, ea va reveni la rolul ei esențial. Arta trebuie să fie copilul care urlă și cere atenție, altfel părinții îl vor uita într-un colț și își vor urmări netulburați emisiunea preferată la televizor.

În plus, chiar dacă arta nu s-ar afla în situația asta ingrată de a fi nevoită să-și recucerească locul meritat în viața oamenilor, loc ce a fost luat între timp de supermarket, mall, reality show-uri, ea oricum ar trebui să fie agresivă, pentru că arta este o oglindă a vremii în care este concepută. Trăim cumva într-o lume frumoasă, pașnică, minunată? Evident că nu, iar arta trebuie să reflecte urâțenia și mizeria din jur, chiar și atunci când mesajul ei ultim este unul pozitiv. Pentru cei care vor spune că ba da, trăim într-o lume minunată din care nu trebuie schimbat nimic, nu am decât două reacții posibile: degetul mijlociu sau să îi ajut să găsească adresa unui psihiatru bun și răbdător.

“nu te obligă nimeni să trăiești conectat la realitate, dar dacă alegi să te izolezi, măcar fă-o până la capăt, nu veni să afirmi că realitatea e așa cum o vezi tu din cutiuța ta”

Îmi displac foarte mult oamenii care se izolează într-un glob de cristal (sintagma “turn de fildeș” îmi repugnă, pentru că ea a fost în general abuziv asociată artiștilor – există prejudecata asta că artistul se retrage acolo, deasupra tuturor, și își scrie nestingherit opera; în ziua de azi, nu cred că greșesc să spun că tocmai artistul simte mai mult pulsul realității, el se află în inima lucrurilor, nu omul mediocru, care vegetează în fața televizorului – iar acest lucru cred că s-a văzut și la evenimentele recente de la noi, manifestațiile anti-Băsescu, unde artiștii s-au aflat mai mereu în stradă, în miezul lucrurilor) și, după o perioadă, când globul se sparge, rămân șocați de cât de mult s-a schimbat, în rău, lumea în jurul lor și încep să se lamenteze. Mă rog, nu te obligă nimeni să trăiești conectat la realitate, dar dacă alegi să te izolezi, măcar fă-o până la capăt, nu veni să afirmi că realitatea e așa cum o vezi tu din cutiuța ta, bună și frumoasă, fiindcă e clar că ai o problemă de percepție.

Revenind la întrebarea ta, apropo de confuziile astea pe care le fac unii, citeam de curând într-o recenzie că Sânge satanic ar fi o “carte scrisă fără suflet”. Mi-a venit așa o poftă să trimit autoarea recenziei direct la Platon, să vadă care-i treaba cu sufletul, să nu mai folosească expresii agățate după ureche din telenovele. N-am mai trimis-o până la urmă, că n-avea rost: ar fi zis că e un porc frustrat misogin.

5.-Cât de mult din tine se regăsește în ideile și viziunile lui M. despre oameni, viață etc?

Destul de mult. Inițial, mă gândisem la M. ca la un alter ego masculin, un fel de frate siamez, dar, scriind la carte, personajul a căpătat viață proprie, gânduri proprii, sentimente care sunt doar ale lui și tot așa… Nu am vrut să ciuntesc personajul și să-mi impun propriile idei, atunci când el tindea să meargă pe un drum care se abătea un pic de la ce îmi imaginasem eu ca alter ego. Sunt și unele trăsături ale personajului în care nu mă regăsesc. Cum bine ai remarcat, M. are o inocență și un idealism foarte bine ascunse dar totuși extrem de intense. Idealismul ăsta este un mecanism intim care îl ghidează în tot ceea ce face. Se implică foarte mult, crede în oameni, nihilismul lui este de fapt un umanism, este dezamăgit constant de aceștia tocmai pentru că își imaginează că pot fi mai buni de atât. Ura lui M. față de umanitate este o fostă iubire puternică. Aici este un punct în care concepțiile mele se despart puțin de ale lui M. – eu nu pot fi atât de idealistă, sunt ceva mai sceptică.
Dar, firește, în ciuda acestui lucru, semănăm într-o proporție mare. Cred că este firesc, mai ales fiindcă Sânge satanic e un roman de debut. Din ce am observat, orice autor la debut încearcă să facă un fel de statament, să dezvăluie cititorilor foarte mult din propria lui personalitate, să pună în cartea aia o proporție însemnată din weltanschauung-ul său, și mi se pare un impuls complet justificat. Scuzabil, dacă e musai să-i dăm și o nuanță negativă. Până în momentul debutului, fiecare autor adună multe idei, multe stări, multe convingeri, își face propria filosofie de viață și e normal să o transpună în carte. Până la urmă, despre ce să scrii în prima ta carte dacă nu despre tine?

(VA URMA)

Partea a doua a interviului, aici.

Read full story • Comments { 2 }
Pagina 1 din 1912345»...Ultima pagina »

Articole recente

  • “Sânge satanic ar putea chiar să devină o carte-cult” – recenzie de Radu Voinescu
  • Perle, aberații, defazați
  • Sânge satanic este pe primul loc în topul vânzărilor Editurii Herg Benet
  • Comandă un tricou Razamataz de pe Bestial.ro și primești un exemplar din Sânge satanic!
  • Gabriel Andronache lansează romanul Ich bin ein Berliner la Librăria Avant-Garde din Iași
  • Sânge satanic download, Sânge satanic pdf, Sânge satanic gratuit online, Sânge satanic torrent
  • Interviu realizat de Ioana Vighi (partea a 4-a)
  • Interviu realizat de Ioana Vighi pentru Hyperliteratura (partea a 3-a)
  • Interviu cu Cristina Nemerovschi de Ioana Vighi (partea a doua)
  • Interviu pe Hyperliteratura.ro realizat de Ioana Vighi cu mine – versiunea lungă (prima parte)

Cărți publicate

Sange Satanic
Sânge satanic

Promovează şi Pagina ta

Blogroll

  • Adrian Diniş
  • Adrian Suciu
  • Aleksandar Stoicovici
  • Alexandru Petria
  • Andrei Ruse
  • Andrei Zbîrnea
  • Ateneu
  • Bloody Metal
  • BoomLIT
  • Casa de editură Max Blecher
  • Chalice Lilith
  • Chris Tănăsescu
  • Ciprian Măceșaru
  • Claudiu Komartin
  • Crisia
  • Dan Lungu
  • Dana Banu
  • Demigod
  • Doina Ruști
  • Editura HERG BENET
  • EgoPHobia
  • EgoPHobia blog
  • Fdl
  • Felix Nicolau
  • Flavia Darva
  • Gelu Vlașin
  • George Asztalos
  • Hyperliteratura
  • Igor Ursenco
  • Infrareal
  • iQ666
  • Iulian Tănase
  • Jean Lorin Sterian
  • Kamikaze
  • Leonard Ancuţa
  • Librăria Herg Benet
  • Liviu Antonesei
  • Marius Iulian Stancu
  • Marius Surleac
  • Metal Believe
  • Metalhead
  • Michel Martin
  • Mihail Vakulovski
  • Mugur Grosu
  • Noema
  • Patrick Călinescu
  • Petrișor Militaru
  • Phoemia
  • Pink Bitch
  • Poesis International
  • Răzvan Țupa
  • Rețeaua Literară
  • SÂNGE SATANIC
  • SGB
  • Sisif
  • Ștefan Bolea
  • SUROGAT
  • Tăușance
  • Times New Roman
  • Timpul
  • Tiuk!
  • Xiron

Ultimele comentarii

  • Marius on Interviu realizat de Ioana Vighi (partea a 4-a)
  • Marius on Perle, aberații, defazați
  • Marius on “Sânge satanic ar putea chiar să devină o carte-cult” – recenzie de Radu Voinescu
  • Marius on Sânge satanic download, Sânge satanic pdf, Sânge satanic gratuit online, Sânge satanic torrent
  • cristina nemerovschi on Perle, aberații, defazați
  • cristina nemerovschi on Perle, aberații, defazați
  • cristina nemerovschi on Perle, aberații, defazați
  • diana gadea on Perle, aberații, defazați

Despre Sange Satanic

  • “Sânge satanic ar putea chiar să devină o carte-cult” – recenzie de Radu Voinescu
  • Perle, aberații, defazați
  • Sânge satanic este pe primul loc în topul vânzărilor Editurii Herg Benet
  • Comandă un tricou Razamataz de pe Bestial.ro și primești un exemplar din Sânge satanic!
  • Sânge satanic download, Sânge satanic pdf, Sânge satanic gratuit online, Sânge satanic torrent
  • Interviu realizat de Ioana Vighi (partea a 4-a)
  • Interviu realizat de Ioana Vighi pentru Hyperliteratura (partea a 3-a)
  • Interviu cu Cristina Nemerovschi de Ioana Vighi (partea a doua)
  • Interviu pe Hyperliteratura.ro realizat de Ioana Vighi cu mine – versiunea lungă (prima parte)
  • Cititorii despre Sânge satanic (XXIV)

Meniu

  • Cristina Nemerovschi
  • Sange satanic
  • Alte scrieri
  • Recenzii
  • Carti si scriitori
  • Articole
  • Filosofie

Tags

Alte scrieri andrei ruse black metal cristina nemerovschi cristina nemerovschi sânge satanic doina ruști editura herg benet egophobia gelu vlasin goth gothic metal herg benet hyperliteratura igor ursenco impresii sange satanic interviu interviu cristina nemerovschi ioana vighi lansare carte lansare sânge satanic leonard ancuța M. din sange satanic marius iulian stancu Metal metalhead morgothya povestiri Proza recenzie sânge satanic recenzii sânge satanic review roman romanul sange satanic sânge satanic impresii sânge satanic recenzii Sange satanic sange satanic cristina nemerovschi sange satanic editia a doua satanisti sgb sorin-mihai grad stefan bolea SUROGAT vara cand mor leii volum de povestiri

Morgothya este un proiect sustinut de Herg Benet Publishers | Sange Satanic - in librariile bune din intreaga tara!

(c) 2009-2010 Morgothya | Pagina Contact morgothya

Design by The Spartan