Cateva fragmente de proza, care mie imi plac enorm. Autoarea se numeste Flavia Darva, iar fragmentele pe care le citez eu mai jos au fost publicate pe blogul sau, aici.
Sper sa citesc intr-o zi un roman scris de ea.
Iata fragmentele:
În faţa depresiilor de frig mă simt ca un tebecist vlăguit şi slab, care se teme de următorul atac de tuse.
Sun un prieten a cărui voce m-ar putea minţi că totul e coolok. Când ai un atac de panică pe stradă, al doilea de azi, şi îţi tremură mâinile încât apelezi un contact din agendă doar după 5 încercări nereuşite, fii sigur că-ţi va respinge apelul. Mă prăbuşesc lângă un zid cu mâna încleştată pe telefon şi se face întuneric.
După câteva minute, mă ridic şi încep să merg. La început nesigură, apoi din ce în ce mai hotărâtă. Îmi place cum se aud paşii pe trotuar şi ura, toată ura din lume e concentrată la mine în stomac. Zâmbesc. O amintire veche de şase ani. O ură care mă face să-mi pun fard negru, ruj negru, lac negru, sutien negru, rochie neagră, palton negru, bocanci negri şi să vă fut în gură pe toţi.
Si al doilea:
Deşi multe alte corpuri s-au mai înfruptat dintr-al tău de atunci, nu îi mai ţii minte mirosul niciunuia. Deşi niciun centimetru pătrat al pielii tale nu a rămas neprivit, neatins, nemuşcat de vreun bărbat, n-ai mai fost intimă cu nimeni. Mărci de ţigări, forme de unghii, nume de familie, voci. Şi scârbă. O scârbă infinită. Şi o tăcere.
O tăcere groasă, în care nici timpul nu se poate mişca. O tăcere grea, care te apasă pe piept şi te sufocă. O tăcere care îţi strânge stomacul ca o duşcă de oţet. O tăcere neverosimilă, care te surprinde de fiecare dată ca vestea unei morţi în familie. O tăcere ca de pe fundul oceanului, ca de pe vârful muntelui. Ca din mijlocul deşertului. O tăcere de cimitir înzăpezit.
Sinceră şi rea, ca o lumină albă de neon scoţând la iveală scamele de pe hainele tuturor. Lucidă ca o dimineaţă de după, în care devine evident că eşti tot ce eşti, degeaba. Că nimeni nu va asculta ce fredonezi tu la duş. Că nimeni nu va citi ce măzgăleşti tu în agendă. Că nimeni nu va savura sosurile pe care le găteşti. Că nimeni nu-ţi va mirosi pielea proaspăt bronzată. Că nimeni nu va râde de ochii tăi pufoşi, dimineaţa. Că nimeni nu va observa că-ţi oxigenezi rădăcinile la fiecare două luni. Că nimeni nu-ţi va adulmeca parfumul pe eşarfele aruncate prin casă. Că nimeni nu va fi recunoscător că tu înţelegi totul, întotdeauna. Niciodată.
Si un fragment, de fapt finalul, din Graveyard Love:
Să deschid ochii, zâmbind în colţul gurii. Să fac stânga-mprejur şi să plec. Să nu mă uit înapoi. Să rămână nemişcat, tăcut, între patru pereţi claustrofobici din lemn putrezit. Să nu poată respira, să nu se poată mişca, să nu mă poată chema înapoi. Să nu mă mai întorc niciodată.
mulţumesc foarte, foarte, foarte frumos pentru aprecieri şi pentru că mi-ai amintit textuleţele astea, mai ales ăla cu tăcerea, pe care vreau să-l dezvolt. e o obsesie de-a mea asta cu singurătatea şi cu ideea că DEGEABA faci lucruri minunate şi eşti o persoană minunată, atunci când nu are cine să te vadă şi să te iubească. ca o floare rară în mijlocul pădurii, care se ofileşte şi cade fără să o fi fotografiat, zărit, mirosit, admirat nimeni în viaţa ei. am mare noroc că frica asta m-a părăsit pentru totdeauna, însă amintirea fricii e puternică şi o s-o fructific în ceva text.
cat despre tine, miss, tu faci bine că scrii şi că pedalezi prin lumea literară românească, deşi nu e cea mai mişto lume literară out there. hai să scriem şi să ne citim şi să facem lumea asta prozaică mai poetică