secundo

Cele mai ţăcănite faze de la Bookfest

De mult n-am mai văzut atâţia nebuni adunaţi la un loc, pe cât am văzut anul ăsta la Bookfest, în special în primele două zile, miercuri şi joi. Bine, poate pe ăia din RATB, dar ăştia îi bat la fundul gol.

Ştiu că or să vi se pară mai degrabă amuzante, dar văzute pe viu au fost mult mai creepy. E drept că acum, când mi le reamintesc, toate mă fac să zâmbesc. Şi totuşi…

Întâi, o fază mai soft. Era chiar în prima seară a târgului, miercuri. Au intrat în stand trei puştoaice după toate aparenţele absolut normale – tenişi, blugi rupţi în genunchi, cămăşi în carouri, drăguţe. Au salutat, după care una din ele s-a dus ţintă la cărţile lui Flavius Ardelean/A.R.Deleanu. Ce mişto, m-am gândit, uite o fană a lui Flavius. Numai că, după vreo două minute, a început să le ridice de pe măsuţă şi să le arunce prin stand. Le arunca cu furie în toate direcţiile. Două pensionare se opriseră, crezând că e vreun show premeditat. Am întrebat-o, cât de calmă am reuşit, ce are cu cărţile alea, ce i-au făcut. „Le-am citit şi nu mi-au plăcut!”, a zis pe un ton foarte convins. M-am mai uitat o dată la ea, m-am uitat la cărţi… “Auzi, da’ eşti sigură că le-ai citit?”, am întrebat-o. S-a mai uitat şi ea la mine, parcă speriată dintr-o dată, devenită brusc timidă. “Eeee… eh… poate nu le-am citit, ce?!”, a mai zis, după care a rupt-o la fugă. Am salvat cărţile, Flavius, sunt bine, să ştii, n-au fost traumatizate prea tare :D

ARVEN MIC

După aia a venit un tip aşa mai gen corporatist, şi m-a întrebat dacă avem cărţi de „managementul intern al performanţei, care să fie intense”. Intense?, am întrebat eu, gândindu-mă ce apetit pentru poetic avea omul. “Da, intense, adică concentrate, cum ar veni, nu cu vrăjeală”, mi-a explicat. Aham.

Un alt domn a făcut scandal de-a dreptul în mijlocul standului. Că cine e Herg Benet şi cine îi dă bani să destabilizeze poporul român, că de ce îşi permite să ia un stand aşa mare, mai mare ca al editurii Trei, care există de 80-90 de ani, că cum e posibil să publici atâţia autori, cine sunt oamenii ăştia, cine îi scoate în faţă, care e scopul final, conspiraţia, s-o ştim şi noi. Ăsta a fost cel mai violent, era să-l ia gardienii pe sus de acolo. Până la urmă a plecat de bunăvoie. Şi nu prea reacţiona la umor.

Tot un domn în vârstă, care aparent mă recunoscuse, m-a certat că de ce am aroganţa de a scrie atâtea cărţi la vârsta mea. Că omul trebuie să treacă prin viaţă, să facă războiul, după aia să scrie. Că câţi am eu, am măcar 22? 35 şi 11 zile, i-am zis. S-a făcut că nu aude. “Păi şi, la 22 de ani, de unde să ai mata experienţă de viaţă?! De abia ai terminat şcoala generală!” I-am dat mai întâi nişte răspunsuri serioase, cum că durata unei vieţi nu e neapărat direct proporţională cu intensitatea experienţelor din ea, că unii oameni pot trăi evenimente care să le schimbe viaţa în minute, sau ore, nu neapărat în zeci de ani; că poţi să ai “trezirea” şi la 15 ani, aşa cum poţi s-o ai şi la 70. Că războaiele sunt de multe feluri, nu doar alea cu puşca în mână. Dar, după felul cum o ţinea langa cu 22 de ani, mi-am dat seama că era cam prost, aşa că la un moment dat am abandonat discuţia şi m-am întors cu spatele :D

Pentru că trebuia să avem şi o doamnă, respectiva încerca să fure o carte privindu-mă în ochi. Se uita la mine în timp ce trăgea cu o mână de Camere de hotel, a Andei, încercând s-o vâre în paporniţă. “Nu-i voie, jos, jos!”, i-am zis, şi m-am gândit după aia cum m-ar jupui de vie haterii lui Peter Singer, ăia care nu acceptă în ruptul capului că omul şi animalele sunt aceeaşi specie.

fetite

Altă doamnă venise special ca să ofere editurii manuscrisul. I-am dat adresa de email, pe care ar fi găsit-o şi pe site, evitând să se mai înghesuie şi să dea coate în 335 până la Romexpo. Însă doamna, încă neconvinsă că m-a impresionat, a scos din geantă o hârtie pe care îşi notase nişte versuri. A început să le citească. Mi-a amintit de… ştiţi voi :D A plecat liniştită şi fericită, încrezătoare că “macii sufletului” şi „boarea adierii speranţei uitate” au dezgheţat categoric inima de piatră a editorilor.

M-au distrat teribil şi întrebările pe care le pun vizitatorii derutaţi, în căutare de orice altceva în afară de cărţi. Nu, nu aveam toaletă specială pentru copii în interiorul standului; nu, nu putem aduce o canapea de la târgul de mirese, deşi înţelegem că vă dor picioarele şi regretăm; nu, n-am observat ce purta în picioare prima doamnă când a trecut pe aici; nu, nu ştiu unde e raionul cu boabe mici pentru pisici la fel de mici. Nu, nu ţinem ghiozdane, nu, nici la Humanitas nu cred să găsiţi; nu, n-am idee în ce zi ajunge regele.

Joia a fost ziua în care vedetă a fost cartea lui Val Ceau, pe numele lui întreg Ion-Valentin Ceauşescu. De la “dar ăsta când s-a apucat de poezie, nu era fizician, aşa se lăuda ta-su??!”, la “dom’le, mie spuneţi-mi pe şleau, e fii-su, sau e EL? Nu vrea să-mi spună, deci e clar. E el, dictatoru’! Aveţi contact cu el, aia e…” Când le spuneam că e vorba de un tânăr poet foarte talentat, care n-are nicio legătură cu familia AIA, clătinau neîncrezător din cap şi plecau în treaba lor. Volumul se cheamă La o ţigară cu umbrele, chestie care i-a confuzat şi mai rău, asociindu-l cu sintagma foarte folosită a limbajului de lemn “umbrele trecutului”.

Coperta de la Teoria tăcerii, ca şi titlul, a adunat şi ea o gaşcă de părerişti. “E despre conspiraţiile universale, despre cum ne ţin conducătorii în ignoranţă şi ne leagă la gură, să nu avem dreptul la o opinie, nu???!” „Nu”, am zis eu, răspuns care i-a supărat. “Păi, da, n-o să recunoaşteţi acuma!”, a comentat un domn, care scuipa pe cărţi din paharul cu vin roşu pe care-l ţinea în mână. „Este despre Iohannis?”, m-a întrebat un alt pensionar. “Dar nu e el pe copertă!”, a constatat, după o privire mai atentă.

tanase mic

Un alt personaj în etate venise la Bookfest ca să găsească pe cineva care să-l ajute să completeze nişte acte de pensie. Scosese dintr-o sacoşă murdară un dosar cu şină, plin cu hârtii îngălbenite, pe care le împrăştiase pe deasupra cărţilor expuse la stand. Se apucase să vorbească pe un ton ridicat cu foile care nu se lăsau completate, făcând, în acelaşi timp, cu pixul, un model frumos pe cărţile de lângă foile îngălbenite. L-am dezămăgit brutal – am refuzat să completez cu el actele şi i-am interzis să-şi plimbe pe deasupra cărţilor şi sacoşa din care curgea o suspectă zeamă roşie…

Un domn ceva mai tânăr, cu o sonerie manea la telefon, şi-a lăsat un mic cu muştar pe dulap, lângă cărţi, şi l-a uitat acolo. O bătrână se uita cu jind la el, dar n-a avut parte. După vreo zece minute, posesorul s-a întors şi l-a recuperat.

Mai mulţi pensionari, care auziseră despre romanul Sânge satanic de pe pagina lui Daniel Cristea-Enache, m-au întrebat dacă o cunosc pe Cristina Nemerovschi şi cum ar putea să aibă o întrevedere cu ea. Le-am vândut cartea şi le-am explicat că este ceva mai greu de ajuns la această autoare. Unu’, mai şmecher, cu Facebook, m-a dat în gât: “Da’ dumneavoastră, domnişoară, cam semănaţi cu ea, că am văzut io o poză de la lansarea din Iaşi!”.

poster mic

Atât le-a trebuit celorlalţi, au sărit la autografe. Şi mulţi mi-au zis că i-a făcut curioşi felul în care Daniel Cristea-Enache era turbat de furie la adresa mea – “tre’ să fiţi un autor foarte bun, altfel nu-mi explic”, a concluzionat domnul respectiv, în timp ce-i semnam cartea.

ss mic

Ca şi în alţi ani, câţiva curioşi au ţinut să afle cine este Herg Benet. “Nu-i un om”, le-am răspuns eu. “Păi cum, şi dacă nu-i om, cum şi-a făcut editură???!” Cine ştie…

Puţin afumat de bere, dar simpatic, era vizitatorul care ne-a întrebat unde este în stand cartea aia cu un titlu care nu se poate pronunţa. Ce fel de titlu, l-am întrebat eu şi Alex. “Ei, ăla, aşa, ca o înjurătură, de zice să te duci dracului, să o sugi etc.” „Aaa, Suge-o, Ramona”, se dumireşte Alex. “Nu e la noi, e la editura Trei!” “Imposibil!”, zice el, scoţând o hârtiuţă, “am notat aici, Herg Benet, aici trebuie să fie! Da’ nu aia cu Suge-o, pe aia o ştiu, e altfel, ceva de mamă…” “Poate caută Morţii Mă-tii, a lui un cristian”, îmi trece mie prin cap, cu voce tare. “Aia, aia, da!!! Vedeţi, ştie fata!”, se entuziasmează el. L-am trimis la standul Casei De Pariuri Literare, nu se ştie dacă a ajuns :)

O doamnă, despre care v-a povestit şi Ana Barton, s-a dus ţintă la Mamifer şi s-a apucat să citească din el. După vreo 4-5 pagini şi câteva poveşti faine ale Anei, în timpul cărora zâmbea foarte încântată, aprobând, a întrebat de preţ. Când a auzit că e 30 de lei (cu reducere), a sărit ca arsă: “30 de lei, pentru o carte cu poze??!”.

Însă, dacă aş fi avut posibilitatea să filmez un singur astfel de vizitator, l-aş fi ales pe un bătrânel absolut mortal, care venise la târg PE ROLE :D Se plimba super vesel printre standuri, zâmbind tuturor. Când a văzut că, fără voia mea, m-a pufnit râsul observându-l cum ţopăia, s-a scuzat că a ales rolele fiindcă e prea mare aglomeraţia în autobuz. A cumpărat Teoria tăcerii :)

Şi au mai fost o grămadă de faze amuzant-penibile-absurde-incredibile cu scriitori şi critici literari, dar de astea deja m-am plictisit, am scris un roman pe tema asta, cred că ajunge!

Şi ultimul, cel mai tare, ca un banc sec, mi s-a părut un domn între două vârste, care smucea ritmic din cap într-o parte – a stat aproape o oră în stand, răsfoind fiecare carte, uitându-se la cuprinsul ei, scoţând carneţelul şi notând ceva în el. După expirarea timpului, când începea şi o lansare, a venit la mine şi m-a întrebat cu faţa lui inocentă: “Mă scuzaţi… aveţi şi beletristică?!”

autografe mica

, , , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns