Ca o hala imensa, impersonala, plina cu calculatoare, aflate in mici separeuri. Cu o pardoseala de o culoare nedefinita, cu birouri inguste din pal, cu aer conditionat care asigura un harait enervant, ambiguu si fara semne ca s-ar putea opri candva. Temperatura e mereu constanta. Fiecare sta la calculatorul lui. Nu se ridica niciodata de la el. Scaunele sunt putin incomode. Nu sunt ferestre, si oricum privirea fiecaruia trebuie sa ramana atintita asupra monitorului din fata. Tavanul are gauri, prin care poti ghici existenta unei sali identice cu un etaj mai sus. Podeaua, la fel.
Nu poti vorbi cu cei doi din dreapta si stanga ta. Nu le vezi fetele. Nu le cunosti sexul si varsta. Le auzi doar loviturile monotone si lipsite de vlaga ale degetelor pe taste. Nu vine nimeni sa te controleze ce faci la calculator. Nu vine femeia de serviciu sa faca curat sub birou in fiecare dimineata. Nu are de ce.
De doua ori pe zi, calculatorul iti livreaza, ca in spital, mancarea. Ca in filmele SF vechi, cel mai probabil iti este livrata sub forma unei pastile. Fara gust. De fiecare data aceeasi. Primesti si un pahar cu apa. Lipsita de gust, dar oricum nu iti este niciodata sete.
Pe fundal se aude constant haraitul lifturilor pe care nu le vei folosi niciodata. Uneori opresc, si atunci se aud pasi. Iti dau mereu senzatia ca cineva urca sau coboara cu ele, si cand iti va veni randul vei primi o vizita. Va fi calaul sau mantuitorul. Vei primi o sentinta. Iti concentrezi auzul din timp in timp sa afli daca nu cumva vor opri la etajul tau. Daca azi va fi ziua in care se va intampla ceva. N-au oprit, cel putin pana acum.
Pisarea si cacarea se fac printr-un dispozitiv al scaunului, actionat printr-un buton. Sexul si somnul, la fel.
Calculatoarele nu se strica niciodata. Nu se restarteaza niciodata.
“Poftiti inauntru”, se aude cam o data pe zi, pe un ton neutru, vag politicos. Banuiesti ca portarul este tot un calculator.
La calculator nu faci nimic. Nimic interesant. Ai de completat un tabel cu cifre de la 1 la 1.000.000. Cand il termini, se sterge automat si trebuie sa o iei de la capat. Nu poti parasi programul. Nu iti poti pune problema pana cand se va repeta tabelul.
Nu ai amintiri, pentru ca nu ai timp de ele. Tabelul te captiveaza, pentru ca asa trebuie sa fie.
Nu ai constiinta propriului corp, cu exceptia degetelor care alearga pe tastatura.
Odata la foarte mult timp – nu exista masuratori, oricum nu folosesc la nimic – are loc Mutarea. Fiecare individ se muta cu un separeu mai la stanga. Mutarea fiecaruia trebuie sa se faca concomitent. In momentul in care ai intrat in noul separeu, vechiul lui ocupant a intrat in cel din stanga. Ocupi scaunul pe care precedentul si-a lasat excrementele, secretiile si de pe care a sperat, ca si tine, ca liftul se va opri azi la etajul vostru. Mananci mancarea si bei apa destinate lui. Sunt identice. Nu ai voie sa iei nimic cu tine din vechiul separeu. Nici nu ai ce. Pe birou e doar un calculator. Identic, in fiecare separeu.
Nu exista moarte si nu exista plecare. Separeurile de la stanga nu se vor termina niciodata.
Ce m-a deprimat chestia asta…E totusi prea tare.
mersi
))
ai vrea tu sa fie asa iadul
nu stiu ce sa zic, cand am scris asta mi s-a parut o viziune foarte deprimanta, lipsita de perspectiva
iar imaginile ‘clasice’ ale iadului sunt, in cel mai bun caz, doar haioase; oricum, iadul ca metafora si atat – sunt atee 
din desisul logosului intors asupra lui insusi, in padurea narativa transformata in obsesia haosului revenind neincetat: cam asa ceva