de ce am scris un roman

…pentru ca uit.
Incepusem sa imi imaginez acum vreo doi ani ca traiesc intr-un vierme urias, cu corpul format din multe multe inele, si ca odata ce iesi dintr-un inel si intri intr-altul iti pierzi o buna bucata din memorie. Deja cand ajungi pe la mijlocul viermelui nu-ti mai poti aminti mai nimic din primele camere ale lui. Si daca cineva ti le-ar povesti, ai asculta totul cu un zambet neincrezator, ca si cum ar fi intamplarile unui strain.
Imi aduc aminte franturi, nu le pot pune cap la cap, am din cand in cand flashback-uri cu chestii despre care credeam ca nici nu au existat de fapt. E ciudat cu cata detasare pot privi lucruri care au fost atat de mult si de intim ale mele, doar ale mele.
Nu ma asteptam sa iasa atat de autobiografic, si nu e vorba despre intamplari, ci despre senzatii.
Sper ca poate, intr-o zi, cand voi ajunge la coada viermelui, sa imi dau seama ca e circular si sa pot sa mai trec, chiar daca in fuga, prin tot. Sa-mi amintesc totul.
L-am lasat sa ma poarte peste tot pe unde a vrut si, intr-adevar, a iesit haotic. Dar franturile – pe care nu le-as mai gasit poate niciodata altfel – au meritat.
Pentru ca nu suntem doar ceea ce suntem intr-un anumit moment ci, din fericire, suntem totul.
Ajung la capat in curand, stiu ca nu voi citi de prea multe ori ce am scris in paginile alea. Dar cel putin e acolo, stiu ca oricand pot privi inauntru. Ca si cum ti-ai fi descoperit, legate cu elastic colorat, un teanc mare de poze din copilarie, despre care auzisesi doar ca exista. Si odata cu ele, primesti inapoi senzatii despre care stiai ca le-ai avut doar din povestirile altora.
Pentru ca, altfel, as fi uitat.