secundo

Fragment din Ani cu alcool şi sex

Am plecat cu suedezul nemâncat şi, pe drum, a simţit miros de clătite şi i s-a făcut poftă. „What’s that smell”, a zis el, cu un deget ridicat, de parcă ar fi vrut să mă facă atent nu la un miros, ci la un zgomot, şi eu i-am zis, dracu’ m-a pus, „pancakes”, şi el a zis că ar mânca pancakes. Aşa că ne-am aşezat la coadă la pancakes şi am fost forţat de împrejurări să trec iar în revistă toate tipologiile de pizde din Vamă. Eram singurii bărbaţi la coadă la pancakes. În timp ce aşteptam, şi suedezul vorbea acolo cu mine în legea lui, mi-am dat seama că stau chiar pe locul unde fusese cândva tufişul care scuipa păsări. Apoi m-a luat ameţeala, şi o depresie de care ştiam că n-o să mai scap niciodată, cu siguranţă nu aveam să scap de ea până când plecam din Vamă, era nu numai puternică ci şi foarte extinsă, ca un animal care se luptă să cucerească tot teritoriul. Mi s-a părut ziua aia în care văzusem pentru prima dată tufişul atât de îndepărtată, încât parcă nu era din viaţa mea. Era din viaţa în care încă n-o cunoscusem pe R., în care nu făcusem încă sex pe bani, în care nu terminasem liceul, şi apoi facultatea, în care nu-mi pierdusem o mie de prieteni, în care nu eram nihilist până la cel mai extrem punct al nihilismului, în care până şi Elavaca şi Machi mai trăiau. O altă viaţă, pe care nu-mi mai aduceam aminte dacă o trăisem, dacă fusesem eu, dacă amintirile erau ale mele şi, dacă da, de ce dracu’ nu erau mai clare. Simţeam că le meritam, că ar fi trebuit să fie clare, să le pot reţine cumva, să le retrăiesc, poate să scriu despre ele, să fac ceva cu ele. Mi se părea groaznic de nedrept că nu le mai am decât vagi şi trunchiate. Mi s-a făcut rău la coadă, am ameţit, şi a trebuit să ies din rând, să dau dracu’ suedezul şi să-mi iau o bere la pahar de vizavi.

Când m-am întors, cu paharul băut pe jumătate, suedezul stătea ieşit din rând, pe bordură. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a explicat, mai mult prin semne, că pizdele i-au luat-o în faţă şi că şi-a pierdut rândul. „Do you still want pancakes?”, l-am întrebat, şi mi-a răspuns, cu tristeţe – „no”. Aşa că, am propus eu, dă-le dracu’ de pancakes, hai să luăm o gogoaşă, că-i tot aia. Ne-am băgat la gogoşi, erau chiar vizavi, tocmai mă gândeam să-i recomand suberek cu brânză, când ţaţa de la gogoşi a închis geamul. „S-a terminat programu’, gata!”, a urlat ea la cei câţiva care aşteptam în faţa gheretei. I-am explicat suedezului că, în general, e greu să găseşti mâncare în Vamă, mai ales la ora la care pizdele şi cocalarii ies în oraş.

„What’s this, pijde?”, m-a întrebat el, şi i-am explicat. “Females”, i-am rezumat, şi el a zis, edificat dintr-o dată, “Oh. Like R. She is pijde”, dar concluzia lui nu prea mi-a picat bine, plus că era complicat să-l învăţ şi singularul. Deşi, într-un fel, se putea spune şi că R. era “pijde”. Era corect. R. era, într-un fel, toate pizdele din lume. În fine, l-am dus să-şi ia un porumb fiert. Am stat şi aici la coadă şi, când i-a venit suedezului rândul, nu mi-a trecut prin cap să-l avertizez că mâncarea galbenă o să fie fierbinte, culmea că nici nu prea se vedeau aburi ieşind din ea, aşa că a pus mâna pe porumb, l-a apucat straşnic, după care i-a dat drumul pe jos şi a scos un ţipăt. Ţigănuşii de la porumb se tăvăleau pe jos de râs, şi, sincer să fiu, m-a pufnit şi pe mine râsul. Totuşi, au fost de treabă şi i-au dat alt porumb în loc. Am plecat cu suedezul, care mânca – în sfârşit! – cu poftă, să căutăm acum un loc de băut bere şi să chemăm toată gaşca. Dar asta a fost simplu. Cum am făcut câţiva paşi, suedezul a început să urle, cuprins de entuziasm, “Here! Here! At Canapele. I love Canapele!” Canapele să fie, mi-am zis, şi am urcat, în faţa lui, treptele cu gresie maronie sau roşiatică, nu prea distingeam bine şi, deşi la Canapele în boxe urla Bon Jovi, cu Bed of Roses, în capul meu suna hipnotic Getting Away with It All (Messed Up), şi suna aşa încă de pe la prânz, de când ea coborâse de pe motorul ăla destul de mişto, cu părul negru şi creţ scuturat în vânt, care, de pe partea cealaltă a drumului, nu mai mirosea a fum de ţigară, spumă de păr şi ce pula mea o mai fi fost, dar lipsa mirosului specific era doar temporară fiindcă, da, mai târziu un pic, când ne-am cazat acolo unde făcuse suedezul rezervarea şi ea a zis “cum vi se pare camera asta, vă coafează”, eu am zis “evident”, şi a rămas să împart camera cu B. şi cu Andrei, iar ea avea să stea în camera de lângă, cu suedezul şi cu D., al cărei gagiu nu mai venea în Vamă fiindcă D. îi dăduse papucii cu câteva ore în urmă, “era hipster, dă-l în pula mea”, zisese D., şi avusese dreptate R., D. se schimbase cumva, dar nu, nu era deloc piţi, era doar mai feminină şi ceva mai cuminte, dar era şi normal, până la urmă 17 ani e o vârstă oarecum matură, te cuminţeşti un pic la 17, şi cum suedezul era ocupat cu nişte amici de-ai lui, R. a venit în camera mea şi am râs mult şi atunci, nu mai ştiu cum şi de ce dar am luat-o de mână iar părul ei a început să miroasă cu mirosul ăla pe care-l ştiam şi pe care nu-l puteam niciodată separa de ea, avea să rămână până la sfârşitul tuturor timpurilor cu părul mirosind aşa, iar eu aveam, tot până la sfârşitul tuturor timpurilor, să mi-o amintesc aşa, cu soarele care se pregătea să apună şi arunca raze în camera noastră, camera închiriată de suedez, şi ştiam că în noaptea asta ea o să vină şi o să doarmă în patul meu, că poate o să ne-o tragem, poate o să ne-o tragem şi cu B., dacă tot era acolo, şi, în definitiv, aşa ar fi fost elegant, era ziua lui, majoratul, în pula mea, mă rog, şi aş fi putut s-o mai fut chiar atunci, când o ţineam de mână şi îi miroseam părul, să facem sex doar noi doi, aşa cum îşi dorise ea tare în ultimii ani şi nu prea se întâmplase, doar că îmi era lene, mult prea lene, şi chiar aşa, oare asta înseamnă să trăim, să amestecăm lucrurile până nu le mai poate descurca nici dracu’ şi apoi să fugim, să le lăsăm aşa şi să ne apucăm să stricăm altele, păi nu, de ce nu, aşa până la sfârşit, lumea poate să se ducă dracu’ de tot, să vină alţii şi să strângă după noi, noi avem probleme mai importante, avem lucruri de simţit, trăim ca să simţim şi să ne doară şi în felul ăsta să păstrăm lumea pentru totdeauna în noi, şi în timp ce-o ţineam în continuare de mână m-am simţit exact exact ca în urmă cu zece ani, zece ani care nu însemnaseră nimic, se evaporaseră, revenisem în acelaşi punct. Era şi firesc, în definitiv, asta înseamnă să trăieşti. Viaţa nu înseamnă să ţi să întâmple lucruri, viaţa înseamnă doar stări, iar stările vin şi apoi dispar, în urma lor nu rămâne nimic, poate doar un gând sau două. Dar ce poţi face cu astea? Mai nimic. Stările, în definitiv, nu te leagă nici măcar de oameni. Fiecare şi le reaminteşte în propriul lui fel, aşa cum îl lasă memoria, şi cât îl duce mintea. Apoi, pe când toată camera era invadată de soare, R. a strălucit, a strălucit aşa cum n-o mai făcuse cred niciodată, şi asta a fost confirmarea că m-am întors în timp, şi încă nu se construiseră toate bălăriile în Vamă, ea avea 14 ani şi era barmaniţă de vară, iar tufişul meu scuipător de păsări încă mai trăia, era acolo, unde azi stătuse suedezul la coadă să-şi ia clătite, dar îl dăduseră pizdele pofticioase afară din rând, şi habar n-am de ce şi-a dus un deget la buzele ei cărnoase şi a făcut “şşşt”, era inutil, fiindcă nu-mi trecuse prin cap să vorbesc, nu aveam ce să spun. Era suficient să simt.

Găseşti cartea aici: http://www.hergbenet.ro/carte/ani-cu-alcool-si-sex-cristina-nemerovschi

…sau pachetul cu întreaga trilogie: http://www.hergbenet.ro/carte/pachet-trilogia-sange-satanic-de-cristina-nemerovschi

Dacă vrei să afli ce personaj al trilogiei eşti: http://cristinanemerovschi.ro/test-ce-personaj-din-sange-satanic-esti

coperta-ani-cu-alcool-ed2

corina cosmescu

gabriela bratu 2

valentina negoita

gabriela bratu 4

, , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns