Interviu cu Cristina Nemerovschi de Ioana Vighi (partea a doua)

Citiți versiunea scurtă a interviului aici (disponibil din 10 februarie): www.hyperliteratura.ro

6.-Cum arată lumea ideală pt M.?

E o întrebare bună. M. cred că și-ar imagina o grămadă de lumi posibile, ideale, aproape orice variantă ar fi ideală în comparație cu cea actuală, al cărei rezumat îl face în capitolul Oameni fără fețe.

“M. este un anarhist, i-ar plăcea o lume fără conducători, fără partide, fără sistem, în care oamenii se întorc la legea naturală, “starea naturală” despre care vorbeau Rousseau și Locke”

M. și-ar imagina în primul rând o lume cu oameni mai inteligenți, cu oameni cu înclinații artistice, cu oameni capabili de introspecție – ăsta ar fi universul în care i-ar plăcea să trăiască și să comunice. O lume lipsită de falsitate, în același timp, în care pe oameni îi interesează mai mult să își atingă propria plenitudine, să ducă la extrem potențialul pe care-l au, decât să pară într-un anumit fel în fața celorlalți. I-ar mai plăcea o lume complet fără trend-uri, unde nu există manipulare și fiecare face ceea ce simte.
Cu siguranță, M. este un anarhist, i-ar plăcea o lume fără conducători, fără partide, fără sistem, în care oamenii se întorc la legea naturală, “starea naturală” despre care vorbeau Rousseau și Locke, indiferent dacă asta ar presupune inițial și violență, pentru că până la urmă este o cale spre eliberarea de falsitate și sclavie.

Ce i-ar mai plăcea? Deși unii ar crede altceva, probabil că lui M. nu i-ar plăcea o lume fără proaste. Prostia feminină este pentru el o sursă constantă de umor și, în definitiv, chiar o sursă de inspirație.

I-ar plăcea o lume fără corporatiști, fără babe idioate, fără agesivitatea religiei, fără trend-uri, cum ziceam, fără mass-media, în special fără tabloide și televiziune. Fără prejudecăți. Cum ziceam, M. e idealist.

7.-Cum e M. pentru tine, schizofrenic sau profet?

Poate ambele!
Față de nebuni eu am avut mereu, după caz, fie o admirație puternică, fie un dispreț aprig. Îmi plac nebunii mișto, care sunt capabili să-și folosească viziunile pentru a crea, pentru a transforma chestia asta care ar putea fi considerată o infirmitate – dacă a nu fi om “în rândul lumii” e un defect – în ceva ce pot lăsa în urmă, în ceva cu totul și cu totul original, pe care nimeni altcineva nu ar fi în stare să-l creeze. Adesea, doar trip-urile noastre sunt acel ceva cu adevărat unic. Ceea ce simțim în rest, în momentele în care suntem cu picioarele pe pământ, ar putea simți și alții.

“sensibilitatea ultraexacerbată nu are cum să nu te vâre măcar puțin în apele tulburi ale schizofreniei”

Pe de altă parte, îmi produc greață “nebunii” ăia care gesticulează și urlă prin tramvaie că au fost răpiți de securiști și violați anal, bătrânele care ies zi de zi în fața blocului și agresează verbal, prin insistență, trecătorii, sau cerșetorii care bâțâie din mâini și se dau cu capul de trotuar pentru un bănuț în plus la căciulă. Ăștia îmi par niște nebuni falși, de asta am și pus cuvântul în ghilimele. La ei este o nebunie exterioară, un simulacru, de ochii lumii. Din perspectiva cuiva care a poposit un timp și pe malul celălalt, nebunii ăștia din urmă îmi repugnă total.
Cu siguranță, dacă M. este într-o anumită măsură nebun, este un nebun veritabil, din prima categorie, deci. Până la urmă, sensibilitatea ultraexacerbată nu are cum să nu te vâre măcar puțin în apele tulburi ale schizofreniei.
Profet… E interesantă abordarea, firește, mi-ar plăcea să fie profet, un vizionar, mi-ar plăcea ca viziunile lui și concepția lui despre lume și viață să devină în viitor cât mai reale și mulți să le împărtășească. Ar fi o lume în care oamenii ar reînvăța să simtă intens și să trăiască frumos.

8.-Care e cel mai ciudat loc în care ai scris la Sânge satanic?

Păi ar fi mai multe locuri nu tocmai obișnuite: pe un zid, pe un acoperiș, la un concert rock, pe plajă, în mașină, în pădure, în buda de la job… Habar n-am dacă sunt cu adevărat neconvenționale. Cred că atunci când te lovește cheful de scris, e bine să scrii oriunde te-ai afla. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu obosită, sau să fiu nevoită să amân scrisul din diverse motive și pe urmă am regretat, căci starea dispăruse. Am scris apoi ceea ce mă gândisem inițial să scriu, dar sunt convinsă că ar fi ieșit altfel dacă îl scriam când am avut primul impuls. Nu neapărat mai bun, ci doar altfel.
Eu cred că fiecare fragment din Sânge satanic se potrivește cu locul în care a fost scris, iar locul în care a fost scris se armoniza perfect cu starea respectivă.

9.-Cum crezi că o să moară M.?

Hm… Cred că i s-ar potrivi o moarte un pic ironică, ceva cu mult umor negru. Nu știu, să fie ciugulit de pescăruși înfometați în timp ce zace mort de beat pe plajă… așa ceva:). Să nu minimalizăm nici potențialul vreunei demoazele seduse și abandonate, poate se va răzbuna pe el vreo clonă a Andreei Bănică. Cine știe?

Nici sinuciderea nu este tocmai exclusă, deși M. este într-o anumită măsură un narcisist, iar narcisiștii se îndură mai greu să se despartă de propria ființă, or so I heard :d.

10.-Cum a fost primită cartea, care au fost reacțiile cele mai fanatice?

Din punctul meu de vedere, cum ziceam, având așteptări pesimist-realiste de la public, romanul a fost primit excepțional. Toată experiența asta a comunicării cu cititorii, care îmi împărtășesc foarte deschis și exuberant impresiile lor, e pentru mine ca o călătorie despre care nu știu unde se va termina, și în care, în fiecare zi, văd locuri noi, oameni noi. Nu mă așteptam ca publicul foarte tânăr și cel foarte-foarte-foarte tânăr (mă refer la cei de 13-14-15 ani) să fie atât de deschis, de receptiv.

“am văzut părinți care țipau la copii, certându-i că vor… cărți!”

În definitiv, e vorba despre o carte, și cu toții știm că adolescenții nu sunt deloc încurajați să citească. Sistemul de învățământ e așa cum îl știm, copiii își downloadează comentariile literare de pe net, note de trecere la română pot lua doar cu două paragrafe din Frații Jderi și cu o juma de strofă din Luceafărul, iar părinții… Am avut o experiență teribil de neplăcută la Gaudeamus: am văzut părinți care țipau la copii, certându-i că vor… cărți! Din nou, atâta prostie m-a revoltat, eram cât pe ce să intervin în favoarea adolescentului care voia și el o carte cu vampiri. Mulți părinți au dorința asta imbecilă de a-i impune copilului să citească ceea ce știu ei că e literatură “bună” – aia care a fost pe timpul lor considerată bună. Dacă îi dai însă copilului un roman ca Roșu și negru sau Madame Bovary, el se va plictisi de moarte, pentru că lumea din cărțile astea îi e complet străină, nu-i spune nimic. Trebuie lăsați să citească exact ce iși doresc ei, chiar dacă, din punctul tău de vedere, ca părinte, cărțile alea sunt proaste. Ei au nevoie să privească literatura în același mod cum privesc filmele și muzica, să îi pasioneze, pentru că asta e singura șansă ca ea să ajungă în sufletul lor și poate chiar să mai zăbovească un timp pe acolo.
Pe mine mă bucură tare când primesc e-mailuri de la adolescenți care îmi spun că și-l imaginează pe M. arătând ca nu știu ce star rock din vreo trupă, sau ca vreun actor din serialele cu vampiri. Asta e foarte bine, pentru că înseamnă că romanul a depășit un anumit prag, deja a fost asimilat firesc printre preocupările lor.

“NIMENI dintre cei cu astfel de reacții furibunde nu a citit romanul. E o chestie care se practică tare mult în România și care mă dezgustă”

Revenind, cartea a fost primită cu entuziasm de cei care au citit-o. Publicul ei e de toate vârstele, dar cei mai entuziaști sunt tinerii. Partea cea mai mare a publicului cărții până în prezent are vârsta între 15 și 25 de ani. Cred că e un lucru firesc, având în vedere și limbajul necenzurat, și subiectul oarecum rebel. Iar cititorii în vârstă care o iubesc probabil au știut să nu renunțe, de-a lungul timpului, la adolescentul din ei. Sau poate nostalgia e de vină!

“Mi-au transmis că România nu va ieși niciodată din criza economică pentru că eu am scris Sânge satanic”

La polul opus, au fost reacții violente, am primit și amenințări cum moartea pentru că mi-am permis să scriu o astfel de carte. Am fost acuzată că am scris Sânge satanic, pentru a… “inversa psalmii” – habar n-am ce înseamnă și nici nu-mi doresc să știu. Mi-au transmis că România nu va ieși niciodată din criza economică pentru că eu am scris Sânge satanic. Ce trebuie însă neapărat menționat: NIMENI dintre cei cu astfel de reacții furibunde nu a citit romanul. E o chestie care se practică tare mult în România și care mă dezgustă, asta după ce m-a amuzat incredibil de tare când am descoperit-o. Mă dezgustă mai ales pentru că e atât de răspândită.

Ca să concluzionez la întrebare, reacțiile au ocupat toată axa asta între tatuarea copertei cărții și titlului ei pe diferite părți ale corpului (sper să am și poze cu ele curând de la fani :d) și a compune o petiție adresată “oamenilor de bine” (așa era specificat în petiție) prin care se cere interzicerea cărții.

11.-Care a fost cea mai nebună, trăznită declarație sau mărturie a unui fan pe care ai primit-o sau ai citit-o undeva? Plus de asta, tu cum te poziționezi față de contradicția asta de neîmpăcat între fanii cărtii și ”hateri”? Te-a afectat, te-a schimbat, îi bagi în mă-sa sau ești diplomată?

N-am ținut o evidență și acum îmi pare tare rău. Au fost niște declarații absolut mortale, nebun de haioase, în ambele direcții. Un cititor mi-a povestit cum s-a bătut la propriu cu profa lui fizică, care l-a prins cu Sângele satanic sub bancă și a vrut să-i rupă cartea, iar el a pocnit-o. Asta cred că e o idee bună și pentru trailer, pe care tot vreau să-l fac, dar încă n-am reușit. Altul îmi povestea cum citea la ore cartea, ascunsă între copertele de la Război și pace. Am primit și multe întrebări superamuzante, de pildă dacă “M. e vampir?”. Altă cititoare mi-a scris grozav de dezamăgită, spunând că a descoperit că Sânge satanic  nu-i “adevărat” pentru că tocmai a văzut-o pe Andreea Bănică la tv, so she’s alive. Există o petiție online care “cere” ca volumul doi al cărții să iasă cât mai repede, mi s-a părut funny – orice se rezolvă în mintea unora cu o petiție, chiar și scrisul! Plus multe e-mailuri cu declarații de dragoste pentru M., care de care mai inventive.

În contradicția dintre fani și hateri, eu voi ține indiferent de circumstanțe cu fanii. Asta nu neapărat din orgoliu și narcisism, ci pentru că fanii, spre deosebire de hateri, au citit cel puțin o carte – a mea. :d
Haterii cărții sunt o însumare și o expresie a tot ceea ce disprețuiesc la ființa umană: sunt superficiali (vorbesc despre o carte fără s-o fi citit), lași (se ascund sub anonimatul pe care îl asigură internetul; am întâlnit câțiva din întâmplare și brusc s-au transformat în mielușei, ba chiar au fost afectuoși – ceea ce, cu siguranță, le-a asigurat banarea ireversibilă din rândul haterilor înfocați), falși (mulți îmi spun în particular că adoră cartea, iar pe forumuri o înjură), neintuitivi, conformiști (”nu există literatură la persoana I, cărțile trebuie scrise la persoane a III-a…”), sclavi ai unor principii depășite și lista rămâne deschisă.

“asa-zisi metalisti… supărați că Sânge satanic le strică imaginea, întrucât îi prezintă ca bețivi, drogați, bisexuali și mult prea inteligenți”

Practic, haterii s-au dezvoltat din două direcții: cea a oamenilor cu o falsă pudoare, care nu tolerează cuvinte “obscene” în cărți fiindcă, cum spun ei, cărțile trebuie să fie despre lucruri frumoase, luminoase, să aibă un limbaj politicos, și cea a așa-zișilor metaliști, supărați că Sânge satanic le strică imaginea, întrucât îi prezintă ca bețivi, drogați, bisexuali și mult prea inteligenți . În ambele cazuri, avem de-a face cu prefăcătorie, prostie și snobism. Lăsând la o parte că romanul meu nu este un studiu despre metaliști – pe mine puțin mă interesează ce face majoritatea, eu am prezentat un simplu caz, lăsând la o parte că e ficțiune, lăsând la o parte că e de-a dreptul caraghios să fii deopotrivă metalist adică rebel, individualist, anti-clișee și în același timp să te doară de ceea ce crede o babă despre tine, în cazul în care citește cartea infamă ce-ți afectează imaginea, pur și simplu nu înțeleg cum un om care ascultă trupe cu versuri care vorbesc despre violență, crimă, tortură, sex extrem, incendieri de biserici și multe altele îmi poate reproșa mie că am scris o carte “prea întunecată”. Cum ar veni, atrocitatea e permisă doar în muzică… Pur și simplu, ăștia sunt niște oameni care se pretind altceva decât ce sunt de fapt, care nici nu ascultă muzica aia sau oricum n-o înțeleg, ci doar pozează, că așa par mai cool. Nu doar că acceptă să le fie băgate pe gât conformismul și mediocritatea, dar chiar și le doresc.

“până și M. a primit amenințări cu moartea!”

La un moment dat am fost chiar foarte amabilă cu haterii, fiindcă mi se părea de-a dreptul indecent să existe oameni – sclavi, în așa hal, unor preconcepții. Pe urmă mi-am dat seama că e o pierdere de vreme, ei nu voiau argumente, ba chiar, văzând că am dreptate, se înfuriau și mai rău. Ce e și mai tare: până și M. a primit amenințări cu moartea!

Existența haterilor m-a pus pe gânduri într-un singur moment: imediat după publicarea cărții, au apărut în număr mare, cu ceva timp înainte să vină și reacțiile pozitive – lucru firesc, pentru că în vreme ce oamenii cu adevărat interesați citeau romanul, ei n-au pierdut timpul cu astfel de detalii. Atunci am avut o clipă în care m-am gândit: ok, poate toți sunt la fel de îndobitociți de clișee și nimeni n-o s-o citească, ce să mai zic s-o înțeleagă. Nu se mai punea problema în termenii “proști, da mulți”, ci “proști, da’ toți?!”. Din fericire, după numai câteva săptămâni, balanța s-a restabilit, iar haterii au devenit cantitate neglijabilă. Oricum, pentru mine, ei nu sunt o voce, sunt un murmur al frustrării surde și impotente, de unde și furia lor. Nu se poate descrie furia și limbajul unui hater în momentul în care-l anunți că ți se rupe de impresia lui și nu vei ține cont de ea pe viitor. Le datorez totuși ceva: m-au ambiționat să-mi promovez mai mult cartea.

“În România, singura modalitate prin care poți să nu ai hateri e simplă și comodă: să nu faci nimic.”

În România, singura modalitate prin care poți să nu ai hateri e simplă și comodă: să nu faci nimic. Să te trezești de luni până vineri la aceeași oră, să mergi la jobul corporatist, să bagi o bârfă cu colegii, apoi o cafea, să o arzi pe net, pe site-uri de socializare în special, să mergi cu colegii de suferință în pauza de masă, să înjuri șefii, pe urmă acasă, tveu, în weekend ieșitul în club pe care l-ai așteptat toată săptămâna, duminica mahmureală, curat prin casă, odihnă, pregătit pentru săptămâna de job, unde freci nouă ore pe zi niște documente care n-or să schimbe nici măcar viața unei muște. Dacă ai grijă să te rezumi la atât, poate că n-o să ai hateri. Pe ei îi deranjează tocmai că nu trăiești o existență banală și incoloră cum e a lor, și îți permiți să spui/scrii lucruri ieșite din comun. Imediat cum faci ceva care mai are pe deasupra și valoare și e apreciat de o parte a publicului, inevitabil se vor găsi indivizi care să te amenințe, să te înjure, să te calomnieze și așa mai departe.

“Nu mai am deloc toleranță pentru prostie. E din ce în ce mai invazivă, o găsești peste tot, ne este prezentată drept normalitate”

Tact nu am, și sper nici să nu dobândesc. Nu mai am deloc toleranță pentru prostie. E din ce în ce mai invazivă, o găsești peste tot, ne este prezentată drept normalitate în timp ce ea, de drept, este un virus. Un virus care afectează din ce în ce mai mulți oameni, un virus pentru care nu există leac fiindcă suferinzii nu își dau seama că ar trebui să vrea să se vindece. Așadar, nu văd de ce aș trata-o cu mănuși. Îi spun prostului în față că e prost, cu sentimentul că fac un gest altruist și că poate îi mai retez din curaj, iar alți oameni nevinovați nu vor avea de suferit de pe urma prostiei lui.

Pe vremea când scriam Sânge satanic, răspunsul meu față de prostie era ironia, una cât mai usturătoare. În prezent însă, cred că răspunsul față de virusul ăsta trebuie să fie unul cumva mai agresiv, ironia nu mai e de ajuns, cu atât mai mult cu cât cine trebuie s-o înțeleagă n-are intelect pentru așa ceva.

Revenind la contradicția de neîmpăcat între fani și hateri, ea e o motivație bună, cred, de a nu mă seniliza prea curând și de-a nu începe să scriu cărți cuminți – dacă aș face-o, mi-ar lipsi cu siguranță toată nebunia asta care se iscă în jurul unei cărți.

(va urma)

Prima parte a interviului: aici.