Interviu realizat de Ioana Vighi (partea a 4-a)

Citiți versiunea scurtă a interviului aici : www.hyperliteratura.ro

17.-Ce carte e la tine în budă în momentul ăsta?

Până acu’ ceva ore a fost Oase migratoare, cartea lui Iulian Tănase apărută în noiembrie 2011 la Nemira. Asta fiindcă e o carte pur și simplu fascinantă, pe care am plimbat-o cu mine peste tot prin casă. A fost și în bucătărie, și pe balcon, a stat și pe/sub cățel. Acum în budă e un fel de fantasy, primit cadou, am auzit că e bestseller, Jocurile foamei, în mai multe volume… dar nu prea mă pasionează. M-am învățat minte să nu le las mult timp pe acolo, după ce exemplarul meu din Sânge satanic a fost distrus de o inundație. Încă îl mai am, arată în ultimul hal, zici că e veteran de război.

Later edit: din dimineața asta, în budă a poposit Așteptând-o pe Sara, cartea lui Michael Hăulică, pe care am citit-o deja o dată și mi-a plăcut tare, e un roman puțin erotic, puțin satiric, foarte bine scris și captivant.

18.-Ai un pictor preferat? Și cu ce pictor/pictura ai asocia Sânge satanic? Mie îmi amintea de Bosch și de Ensor, printre alții.

Relația mea cu pictorii și pictura e deopotrivă haotică și intensă. Mi se întâmplă să-mi placă uneori atât de mult o pictură, încât nu mă pot opri să o tot revăd, îmi spune de fiecare dată altceva, îmi dezvăluie tot felul de detalii. Multe sunt ca o piesă pe care o tot țin pe repeat. Nu am un pictor preferat all-time, de obicei mă obsedează doar câte un tablou, nu întreaga creație. Am avut o perioadă în care eram fascinată de suprarealism. În romanul la care lucrez acum, unul dintre personajele principale este un pictor atras deopotrivă de expresionism și suprarealism, sunt curioasă ce o să iasă în final.

“Aș asocia Sânge satanic cu ceva întunecat și nebunesc, dar în același timp care dezvăluie și o latură caricaturală, ironică. Ceva apocaliptic, dar care să te și facă să râzi în hohote.”

Uite, chiar în urmă cu câteva zile am descoperit pe pagina ta de Facebook un desen bestial de Victor Brauner, seamănă foarte bine cu ceea ce am vrut eu să fie coperta la Sânge satanic. Animalul ăla cu coarne și cu două fețe.

Da, e excelentă comparația cu Bosch, îmi vin în minte câteva imagini cu mulțimi de oameni care par caricaturizați în felul în care M. caricaturizează corporatiștii, de pildă.

Aș asocia Sânge satanic cu ceva întunecat și nebunesc, dar în același timp care dezvăluie și o latură caricaturală, ironică. Ceva apocaliptic, dar care să te și facă să râzi în hohote. Fiindcă așa este și cartea.

19.-Fiindcă îmi place sinestezia, o să te mai întreb cu ce miros, cu ce gust și cu ce obiect ai asocia romanul?

Miros – frunze arse sau hârtie arsă, gust – rachiul ăla dulce și foarte tare pe care îl beau ciobanii:) și obiect… un capsator, sau o pușcă de vânătoare, deși e clasic, iar vânatul și în general măcelărirea animalelor e unul din lucrurile pe care le detest cel mai mult pe lume. Astea mi-au venit acum în minte.

20-Scriai zilnic sau când te trosnea muza? Și care a fost cea mai dificilă parte a scrierii?

Numai când mă trosnea muza. N-am avut experiența asta, de a mă așeza la laptop și a-mi spune, gata, trebuie să scriu la carte.
Cred totuși că a scrie cu program, zi de zi, e foarte benefic pentru autor, e un exercițiu mai mult decât util, e și foarte eficient dacă vrei să ai o carte gata cât mai repede. Mi-ar plăcea să-l pot practica într-o zi, dar cred că pentru asta trebuie să ai cartea foarte, foarte bine așezată în minte și o mare plăcere și dorință de a lucra la ea. Altfel, mă gândesc că bucuria scrisului s-ar putea pierde, cu programul ăsta riguros.

“Sunt pasaje pentru care, evident, ai nevoie de multă inspirație, trebuie să intri în trip, să te lași prins ca lumea acolo”

Cred că ambele variante – atât cea riguroasă cât și cea fragmentată – funcționează, până la urmă. Sunt pasaje pentru care, evident, ai nevoie de multă inspirație, trebuie să intri în trip, să te lași prins ca lumea acolo, dar sunt și bucăți de proză unde chiar ai nevoie de o minte limpede și coerentă.
Cel mai mult îmi doresc să scriu într-o bună zi o carte pur și simplu dintr-o suflare, să nu mă opresc din scrisul ei pentru nimic în lume, oricât de somn/foame și altele mi-ar fi. Nu-mi pot imagina un katharsis mai adevărat, mai pe bune. Să spui tot ce ai în tine, până nu mai poți (la propriu!).

Cea mai dificilă parte a fost spre sfârșit, antepenultimul capitol cred. Aveam așa un fel de nostalgie fiindcă simțeam că mă apropii de sfârșitul cărții, și îmi veneau foarte multe idei, multe dialoguri. Personajele tindeau să-și clarifice sentimentele, să spună mult. În fine, ăla îmi amintesc că a fost un capitol la care m-am gândit – ce faci, te întinzi prea mult, diluezi, etc. Dar practic niciun fragment nu mi-a dat cu adevărat bătăi de cap. Am simțit multă libertate scriind cartea asta, pe toate planurile.

21.-Ce scriitori crezi că au făcut anti-literatură, ieșind din ”pattern”?

O grămadă. Cred că încă de pe la începutul secolului trecut a început să prindă contur anti-literatura, atât la nivel de mijloace artistice, de stil, cât și de conținut, ca o mișcare cumva coerentă, căci voci singulare altfel cred că au existat dintotdeauna. De atunci, cred că avem încontinuu de-a face cu anti-anti-anti-literaturi, o chestie pe care o găsesc benefică. E extraordinar să încerci de fiecare dată să inovezi. Cred că respectul pentru un autor îl poți arăta și contestându-l, sau mai bine spus depășindu-l, ducând literatura dincolo de limitele între care s-a oprit el.

Îmi vine în mine acum Henry Miller, dar cu siguranță au mai fost și alții înaintea lui, Lautreamont de pildă, și, firește, de Sade. Kafka, cu siguranță. Deși mulți poate n-ar fi de acord, eu l-aș încadra aici și pe Salinger. Burroughs. În poezie, Ginsberg, Bukowski, Corso, și cu siguranță mulți alții ale căror nume nu-mi vin acum în minte. Tot ceea ce numim transgressive fiction, Bret Easton Ellis, pe care eu l-am descoperit destul de recent și îl recitesc iar și iar de atunci, firește, Irvine Welsh, Palahniuk în special ca stil de a scrie. Firește, mulți alții, cei de mai sus sunt doar câteva exemple. Cred că, la un moment dat, orice anti-literatură tinde să devină o literatură, autorii percepuți până atunci ca rebeli devin clasici ai perioadei respective și ăsta e momentul în care se vor naște alte anti-literaturi.

22.-Pentru Sânge satanic ce influențe ai avut?

Unele influențe literare se regăsesc în motto-urile de la începutul capitolelor. De Sade, Bukowski, Dostoievski, Mircea Eliade, Geo Dumitrescu, Ștefan Bolea, Cărtărescu, Alexandru Vakulovski, Ionuț Chiva… Totuși, nu m-a influențat neapărat un autor, mai degrabă o atitudine prezentă în diferite cărți care mi-au plăcut de-a lungul timpului. Nu știu dacă ar merge să o numesc estetica mizantropiei, dar pe acolo s-ar situa, cred.

“Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, și asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă”

Am avut foarte multe influențe extra-literare, în prmul rând din muzică. Atât black metal, gothic și heavy metal, adică muzica pe care o ascultă personajele din roman, diferite piese din care sunt selectate versuri ca motto la începutul capitolelor: Rotting Christ, Mayhem, Marduk, Nargaroth, Darkthrone, Emperor, Dark Funeral, Lacrimas Profundere dar și alte genuri, rock alternativ, punk, classic rock… În perioada în care scriam, ascultam de obicei obsesiv o piesă. Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, și asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă, să dau o oarecare unitate discursului. În plus, cred că ascultatul pe repeat te transformă treptat într-o persoană analitică, foarte atentă la detalii, pentru că avem nevoie de diversitate și, atunci când suntem puși în fața monotoniei, căutăm în ea chiar și cele mai mici urme ale unor variații, căutăm ceva ce n-am mai observat până în acel moment.

M-au mai ajutat să intru în stările respective, prezente în carte, și diferite filme, pe de o parte clasicul și senzaționalul Velvet Goldmine, regizat de Todd Haynes, dar și multe indie-uri mai neobișnuite, mai psycho, cum sunt cele ale lui Gregg Araki, Nowhere, Doom Generation sau Mysterious Skin. Un alt film cu multe valențe și cu o atmosferă specială – Santa Sangre, de Alejandro Jodorowsky, ceva Almodovar, și cred că și altele. Repet, toate astea au fost influențe în privința stărilor regăsite în carte, și le recomand tuturor celor care vor să refacă un fel de traseu al scrierii acestui roman.

În primul rând însă rămâne muzica, pentru că Sânge satanic este și un fel de filosofie a unui anumit gen muzical, este o călătorie extremă în mintea unei persoane ascultătoare de muzică rock. Recent, mi s-a întâmplat să aud piesa Diavol și Zeu, de la Implant pentru Refuz, din care versurile “Sunteți închiși, sunteți pierduți, dar poate că greșesc/ Nu sunt prea sigur că tot ce simt e omenesc/Abia acum descopăr ce zeu sunt” domină capitolul în care M. se regăsește la un party al amicului A. și se simte pentru prima dată foarte străin acolo, și ascultând-o a fost pur și simplu ca și cum m-aș fi întors în timp, în perioada în care o scriam, am avut așa o re-revelație a tot ce este în mintea personajului principal. Îmi place să scriu cu muzică, pot scrie și fără muzică dar nu la fel de mult și delirant, după maxim trei pagini mă opresc.

23.-A existat vreodată vreo carte care să te facă să vomiți?

Nu. Cred că nici măcar pe aproape.

“Nu mi-a venit să cred când am citit că la lecturile lui Palahniuk se leșină”

Mă amuză în general sensibilitatea asta exagerată a oamenilor la diferite faze așa-zis scârboase, și la cinematograf mă distrează foarte tare cum reacționează publicul la creieri storciți și sânge din belșug:).

“Mie în general îmi provoacă greață altceva, monotonia, monotonia aia înnebunitoare, care îți dă senzația că te învârți într-un cerc perfect închis”

Nu mi-a venit să cred când am citit că la lecturile lui Palahniuk se leșină, țin minte că eu la fazele respective din cărți am râs cu poftă. Dar pe urmă a încetat să mă mai mire sensibilitatea asta exacerbată, după ce o amică mi-a mărturisit că aproape a vomitat citind capitolul din Sânge satanic în care M. scuipă sânge.

Mie în general îmi provoacă greață altceva, monotonia, monotonia aia înnebunitoare, care îți dă senzația că te învârți într-un cerc perfect închis, care n-o să se deschidă vreodată. Dacă voi găsi o carte care să-mi producă imaginea asta, dar să o producă superputernic, poate că mă va face și să vomit. Cred că ar fi cel mai tare să te facă să vomiți o carte pe care ai scris-o tu!

24.-Te-ai inspirat din realitate pentru personajele principale din carte?

“șefa agramata, ei bine, ea există”

Pentru cele principale, nu. Pentru R. am “furat” doar câteva trăsături fizice din realitate, în rest, nu, M., B. și D. sunt în întregime ficționali. În schimb, m-am inspirat foarte mult din realitate pentru unele personaje secundare, pentru șefa agramata, ei bine, ea există – nu foarte diferită de personajul G. – și în realitate! Culmea e că a citit și cartea și a râs de personajul inspirat de ea (fără a se recunoaște), a concluzionat că e proastă respectiva. Asta spune mult despre percepția eronată asupra propriului sine! Cam toți cei din capitolele cu jurnaliști au avut un model real, din păcate.

25.-Cum vezi literatura peste 1000 sau 5000 de ani, presupunând că extratereștrii n-o să-și dea seama că am fost un experiment eșuat și o să ne omoare cum au făcut cu dinozaurii  ?

E foarte greu să-mi imaginez literatura și peste 20 de ani, darmite peste 5000, haha! Habar n-am dacă va mai exista ceva peste 1000 de ani care să-i facă pe oameni să-și dedice timpul scrisului, dacă vor mai avea de ce să comunice prin scris. Habar n-am dacă vor mai fi oameni care să fie dispuși și interesați să citească și, în general, habar n-am dacă vor mai fi oameni de fapt, așa cum suntem noi astăzi.

“Oricum, se pare că ne îndreptăm deja spre o mutație a literaturii”

Varianta cea mai promițătoare ar fi să existe doar tripuri literare, sub formă de pastile, și ele să se transmită de la autor la cititor în felul ăsta. Autorul își încarcă propriile tripuri, iar cititorul le trăiește pe propria piele, înghițind pastila. E o imagine asemănătoare în Rant, cred… Acolo e vorba despre artă second hand, și chiar asta ar fi, dacă stăm să ne gândim. Firește, nu mai e vorba neapărat de literatură, în felul ăsta, ci mai degrabă de experiențe și atât.

Oricum, se pare că ne îndreptăm deja spre o mutație a literaturii, văd că audio book-urile au tot mai mult succes și, dacă e-book-urile mai păstreză cât de cât ideea de literatură corelată cu cea de citit (căci, până la urmă, asta înseamnă de fapt), cărțile audio practică renunță la obiceiul lecturii, transformându-l în cu totul altceva. Nu spun că sunt împotriva lor, doar că deja vorbim de o literatură care e percepută prin alte simțuri decât cele prin care ne-am obișnuit să o percepem.

26.-O întrebare clișeu deja, dar sunt curioasă. Ce carte ai fi vrut să scrii și cum ai fi rescris-o?

Mi-ar fi plăcut să fi scris Șotron-ul lui Cortazar. De fapt, cred că mi-ar fi plăcut tare să fi scris doar scena aia mortal de haioasă, în care Oliveira așteaptă să-i fie aruncată o pungă cu ceai pe fereastră, iar soția amicului iese pe scândură, între cele două ferestre, toată faza aia cu pălăria, e bestială . Dacă mi s-ar fi întâmplat să-l fi scris eu, nu aș fi schimbat nimic.
Mi-ar mai fi plăcut să fi scris Sunt o babă comunistă, a lui Dan Lungu. N-aș fi schimbat nimic nici la el.
Mi-ar plăcea într-o zi să scriu un fel de Orbitor, o trilogie totală și extrem de personală. Ar avea alte personaje, evident, și alt timp al acțiunii.

27.-Care ar fi trebuit să fie imnul național?

După ce generații la rând au fost spălate pe creier cu spiritul românesc al Mioriței, cred că ar fi foarte, foarte binevenită o Antimioriță, așa cum o văd băieții de la Omul cu Șobolani:

“Erau 3 zile fără rost
Şi 3 ciobani fără de-adăpost
Unul era un pic mai prost
Ştia voltajul pe de rost
O oaie avea gura mare
Spunea că vor să mi-l omoare
El nu şi nu, vor să mă-nsoare
Băiat deştept nevoie mare
Ce vină avea săraca oaie
Că ciobanul n-avea coaie?

De aia am ajuns aşa
Mioriţă, oaia mea
D-aia am ajuns aşa
Resemnarea-i ţara mea”

Un portret realist, for a change.

28.-Ce tripuri ai și care e cel ai dubios/absurd/weird trip?

Chiar reflectam la chestia de curând, parcă de când lucrez la editură am ceva mai puține tripuri …habar n-am dacă există vreo legătură sau e doar o coincidență!

Câteva dintre tripurile mai vechi i le-am “împrumutat” lui M., cum este ăla cu valul uriaș din Vamă, care îl aleargă, și cel cu șerpii invadatori, despre care mulți au spus că e partea cea mai poetică/romantică a romanului, nu știu dacă e așa sau nu.

“Se vor găsi din plin în romanul la care lucrez acum. Tot în el va mai fi prezent și un trip simpatic cu o babă în galoși și un moș care umblă însoțit de un pelican.”

Tripurile mai recente sunt legate de locuri, de clădiri părăsite, de case pe jumătate arse, distruse, terenuri virane, care de obicei devin personaje, capătă gândire și sentimente și acționează, intervin în desfășurarea lucrurilor. Se vor găsi din plin în romanul la care lucrez acum. Tot în el va mai fi prezent și un trip simpatic cu o babă în galoși și un moș care umblă însoțit de un pelican.

Singurul lucru care îmi displace la tripuri este că le uiți când revii la realitate, și pe urmă simți nevoia să brodezi din imaginație, să bagi ceva ficțiune pentru a umple ceea ce nu-ți mai poți aminti, în special dacă vrei să le folosești într-o carte. Mi-ar plăcea să nu fie nevoie să reconstituim nimic, pentru că odată ce o facem se pierde din autenticitate.

29.-Ce carte pregătești?

Pregătesc două romane, unul va fi continuarea la Sânge satanic, un prequel de fapt, se petrece pe vremea când M. avea 18 ani, iar celălalt, care ar cam trebui să iasă prin aprilie (așa e deadline-ul, cel puțin) tot la Herg Benet, este oarecum diferit de prima mea carte, e un roman cu destul de multă acțiune, pe mai multe voci. E în același timp un thriller, dar și un roman filosofic. Mai am și alte proiecte, dar mă concentrez deocamdată pe astea două și sper să-mi iasă cât mai bine posibil.

Prima parte: aici.

A doua parte: aici.

A treia parte: aici.