Citiți versiunea scurtă a interviului aici : www.hyperliteratura.ro
12.-Dar criticii cum au reacționat?
Câțiva au scris pozitiv, câțiva au scris negativ, mulți au ignorat cartea din pricina titlului (“malefic”, așa l-au numit) sau din cine știe ce alte pricini, mulți nu au vrut să riște un verdict, multora le-a fost interzis de alți critici mai importanți să scrie (faza e reală!). Cu câteva excepții, notabile de altfel, recenziile criticilor ăia de meserie au fost o dezamăgire pentru mine. Argumente ridicole ca “titlurile capitolelor conțin cuvinte obscene, deci cartea e slabă”, “roman neverosimil pentru că o fetiță de 14 ani NU are cum să facă și sex și să se și drogheze” (asta ca și cum nu poți comite „păcate” decât pe rând :d), celebrul deja “un absolvent de filosofie nu înjură și nu e bisexual” (eu totuși uneori înjur și mi se mai întâmplă chiar și să admir femei pe stradă, probabil sunt extraterestră), “personajul principal se vede că e bolnav, sadic, cartea nu se susține”, plus nararea acțiunii din carte după ureche, încurcând personajele, toate astea m-au făcut să îmi pun serios întrebarea dacă mai am chef să trimit următorul meu roman către critici. Ce câștig poate avea o carte, un autor sau un cititor de pe urma unei recenzii din care se vede că respectivul critic a înțeles bucata aia de literatură la nivelul la care o înțelege orice gospodină? Prefer să i-o dau gospodinei, pentru că măcar ea ar putea fi sinceră, în timp ce în cazul criticilor mai intervin și tot felul de prietenii sau antipatii literare.
“Criticul ar trebui să fie tobă de literatură, să facă mii de corelații în timp ce citește.”
Sincer, nu am pic de respect pentru un critic care dintr-o scenă de sex înțelege doar că doi fac sex, dintr-un monolog al unui personaj în timp ce conduce mașina înțelege doar că un tip conduce o mașină și așa mai departe. Nu sugerez că ar trebui să pună înțelesuri din burtă acolo unde nu sunt, ci doar că ar trebui să le vadă acolo unde sunt. Cu alte cuvinte, ar trebui să știe cum se citește o carte. Criticul ar trebui să fie tobă de literatură, să facă mii de corelații în timp ce citește. Să știe nu doar literatură, ci și un minim de filosofie, psihologie, logică, să fie pasionat și de alte arte. Să fie o persoană cu mintea deschisă, cu trăiri adevărate, nu livrești și, poate cel mai important lucru, să fie cu adevărat pasionat de literatură. Un critic adevărat scrie nu pentru edituri, nu pentru reviste, nu pentru a-i da peste nas unui autor cam impertinent, ci pentru că simte că are o responsabilitate față de literatură. Poate că sunt prea optimistă, dar cred că există vreo 2-3 astfel de critici chiar și la noi, numai că, din păcate, ei nu ajung să aibă prestigiul și recunoașterea de care beneficiază cei care scriu mult și prost, publică prin toate revistele și primesc salariu de la o editură sau alta.
13.-Ce crezi ca lipsește publicului cititor de carte ca să poată percepe/înțelege romanul dincolo de înjurături, alcool, sex și satan pe care foarte mulți le consideră ofensatoare într-un mod foarte ipocrit? De ce crezi că în secolul 21, oamenii încă mai simt nevoia de cenzură când vine vorba de limbaj ”vulgar” într-un roman?
Lipsește sinceritatea și lipsește background-ul cultural sau, mai bine zis, actualizarea acestui background. Unii încă mai cred că Baltagul e cel mai modern roman posibil, că mai mult de atât e “prea mult”. Habar n-au ce se scrie acum, în afară sau la noi, habar n-au cum și ce scriu de fapt autorii cărora ei le dau “like” din snobism și din instinct de turmă, fără să-i citească. Citeam amuzată rău mărturisirea rușinată a unei doamne care își punea cenușă în cap că l-a crezut un autor serios pe Cărtărescu, după care a descoperit într-o carte de-a lui cuvântul “pulă”. Cineva i-a spus în glumă că, probabil, un detractor a pus acel cuvânt acolo, iar doamna, o adeptă incurabilă a teoriilor conspirației, l-a crezut.
“Acel public care vine la târgul de carte și cască gura la Liiceanu, pentru că este o vedetă de la televizor, publicul care cumpără cărți numai la promoție, și care ar renunța oricând la un Marquez de 25 de lei pentru cinci cărți de bucate la 5 lei.”
La noi există acest public de carte destul de avizat, dar în același timp foarte restrâns. Este vorba despre cei care citesc literatură autohtonă, care vin la lansări de carte, la lecturi, cei care știu ultimele apariții, care ar putea să-ți numească zece edituri ce publică autori români. Dincolo de ei, este un public haotic, care citește ce apucă. Acel public care vine la târgul de carte și cască gura la Liiceanu, pentru că este o vedetă de la televizor, publicul care cumpără cărți numai la promoție, și care ar renunța oricând la un Marquez de 25 de lei pentru cinci cărți de bucate la 5 lei. Acest public este, scuzat sper să-mi fie negativismul, varză. Habar n-are cum a evoluat literatura de-a lungul vremii, de ce într-o perioadă se scria într-un fel și acum se scrie în alt fel, și așa mai departe. Gândește-te cum ar putea să-i placă unui astfel de specimen, pentru care poezia încă se mai reduce la “ochii tăi ca două stele/minunatele mărgele”, o carte cum este Întoarcerea în pivniță, de pildă, a lui Marius-Iulian Stancu, o carte foarte bună, a cărei singură vină este că e prea actuală?
Apoi, apropo de “ofensator”, mulți vin cu ideea asta: știm că există lucruri urâte în lume, știm că se vorbește și vulgar, dar nu vrem să citim așa ceva în cărți. Evident, e o poziție foarte aiurea, o aberație, dar nu știu cum i-ai putea convinge că literatura e legată de realitate, nu e așa un fel de molie care zboară pe sus și își păstrează aripile imaculate.
“Literatura evoluează, și de multe ori temele astea majore se ascund sub cele așa-zise minore. Cine beneficiază de intelect și mai are și un minim bagaj de lecturi o să le descopere”
Mai e o problemă, a fost recent o discuție foarte interesantă despre asta între câțiva scriitori: temele majore vs. temele minore în literatură. Cititorii snobi, când aud că a apărut o carte cu droguri, sex și nebunii din astea, zic: păi bine, dar nu putea și autorul să scrie despre ceva cu adevărat important, ceva serios?! Autorul chiar scrie despre ceva important și serios și vorbind despre droguri și sex, doar că nu se prind ei. Temele majore – iubirea, moartea, etc. – au rămas aceleași, doar că astăzi nu se mai scrie la fel cum se scria acum o sută de ani despre ele. Literatura evoluează, și de multe ori temele astea majore se ascund sub cele așa-zise minore. Cine beneficiază însă de intelect și mai are și un minim bagaj de lecturi o să le descopere, cine nu… asta e. Există Click, Cancan, versurile lui Guță, slujba de duminică dimineața la biserică, nu se poate nimeni plânge de plictiseală.
14.-Ce părere ai despre critică? De ce crezi că există critici? Ierarhizarea/crearea/definirea valorilor se produce independent de critică de prea multe ori, și mai întotdeauna prin postumitate. Deci atunci, câtă nevoie reală există de critica literară în literatură, după părerea ta ca autoare?
Am scris de curând un articol mai pe larg despre cum văd eu prezentul și viitorul criticii literare: http://egophobia.ro/?p=8039 Concluzia mi-o mențin: critica nu prea reușește să țină pasul cu literatura actuală, care se diversifică enorm, evoluează, își permite tot felul de derapaje, în sens bun. Critica rămâne tot așa cum a fost ea deprinsă în școală, și este un lucru regretabil, fiindcă se izolează tot mai mult de cititor. Am scris în acel articol în special despre hibele teoretice ale criticii – lipsa ei de perspectivă, de deschidere, însă nu sunt de ignorat nici defectele mai lumești: critica este părtinitoare, pătimașă, ranchiunoasă, se vinde pe câte o halbă sau un țap cu guleraș, se lasă angajată de câte o editură. Uneori, ai impresia că ești în politică!
“Critica se teme foarte tare de riscuri, nu vrea să parieze pe cărțile “altfel””
Critica se teme foarte tare de riscuri, nu vrea să parieze pe cărțile “altfel”, și ăsta e un lucru dăunător, pentru că întreține un fals “așa se scrie”, făcându-i pe nedebutații fără un criteriu propriu estetic solid să creadă că poate chiar așa este.
Un an în care am studiat-o, fără să vreau, ceva mai îndeaproape, mi-a fost mult prea suficient pentru a-mi pierde încrederea în criticii “oficiali”, de profesie. Nu am încredere în recenziile scrise din datorie sau pentru a plăti diferite polițe. Am în continuare însă încredere în scriitorii care scriu despre cărțile colegilor, chiar dacă nici ei nu sunt întotdeauna obiectivi dar, cel puțin, au plăcerea scrisului iar adesea recenziile sunt savuroase. Am încredere în cititorii care scriu pe bloguri despre cărțile care le-au plăcut. Am încredere în tinerii care aspiră să devină critici literari ca să schimbe ce se întâmplă în prezent în acest domeniu.
“Publicul, și așa în derivă, suferind de lipsă de timp, de lipsă de bani, poate și de interes, are nevoie de recomandări în care să aibă încredere. Dar ele ar trebui făcute neapărat responsabil și cu temei.”
Avem și n-avem nevoie de critică. Fiindcă se scrie și se publică mult, fără certe criterii valorice, ar fi nevoie de oameni instruiți, avizați, care să promoveze cărțile merituoase. Publicul, și așa în derivă, suferind de lipsă de timp, de lipsă de bani, poate și de interes, are nevoie de recomandări în care să aibă încredere. Dar ele ar trebui făcute neapărat responsabil și cu temei. Este critica în stare de așa ceva? Eu cred că, în marea ei parte, nu. Pe de altă parte, ne-am putea lipsi de ea și am putea-o înlocui cu surogate, cum ar fi blogurile literare. Astfel de articole sunt mai pe înțelesul cititorului, fără prețiozități și limbaj greu de digerat; în plus, ele pot fi mai greu suspectate de coruptibilitate: un om scrie despre o carte pe care a cumpărat-o și a citit-o. Ne-o recomandă entuziast sau ne avertizează să nu aruncăm banii pe așa ceva. Problema este în ce măsură critica asta amatoricească (nu o spun deloc în sens peiorativ) poate dobândi prestanța celei oficiale. Rămâne să vedem ce se va întâmpla, e un subiect interesant oricum.
“Autorul adevărat scrie dintr-o nevoie interioară, nu pentru o modă sau alta. De ce și-ar schimba crezul artistic? Prostituție pentru o recenzie sau un premiu? Ridicol.”
În ultimul timp, oarecum independent de ce s-a întâmplat cu cartea mea, pentru că ea a avut totuși feedback preponderent pozitiv, am ajuns tot mai mult să cred în inutilitatea criticii negative. Cui îi servește, în definitiv, un articol în care un critic desființează o carte? Păi să vedem. Criticul ar putea argumenta că raderea respectivă îi slujește autorului, ca să învețe din greșeli. Total eronat, din punctul meu de vedere. Un autor care își respectă scrisul nu pleacă urechea la astfel de sfaturi, chiar dacă sunt bine intenționate! Să scrie “altfel”, la sugestia cutărui critic, ar însemna să se nege pe el însuși. Să împrumute stilul altcuiva, un stil străin, să adopte o atitudine care nu-i a lui, să “fure” subiecte? Autorul adevărat scrie dintr-o nevoie interioară, nu pentru o modă sau alta. De ce și-ar schimba crezul artistic? Prostituție pentru o recenzie sau un premiu? Ridicol. Apoi, criticul ar putea argumenta că scrie recenzii negative ca să prevină publicul, să nu citească mizerii. Păi bine, dar și aici eșuează. Odată stârnită curiozitatea cititorului – iar o recenzie negativă i-o ațâță, pentru că el vrea să afle ce a avut criticul de a fost atât de înverșunat – el va citi, până la urmă, cartea. Poate nu imediat, dar tot o va ține minte și o va căuta cândva. Pentru cine atunci, pentru istoria literară? Cum spuneai și tu, ea are și alte căi de a se scrie, independent de critică. Am ajuns la concluzia că raderile sunt o pierdere de vreme din partea criticului. Ignorarea, uitarea, este cel mai bun mod de a o “pedepsi”, dacă de pedeapsă e vorba.
“Mi se pare o imaturitate ridicolă să-ți propui să “desființezi” o bucată de artă. E clar că nu vei reuși – să convingi 3 oameni manipulabili să nu-i acorde interes nu înseamnă că ai desființat-o”
Eu nu aș scrie, decât prin cine știe ce întâmplare ciudată, despre o carte care nu mi-a plăcut sau care nu mi-a spus nimic. Nici despre filme care nu-mi plac nu aș scrie. Mi se pare o imaturitate ridicolă să-ți propui să “desființezi” o bucată de artă. E clar că nu vei reuși – să convingi 3 oameni manipulabili să nu-i acorde interes nu înseamnă că ai desființat-o, nici pe departe. Părerea mea este, oricum, că și cărțile mediocre au rostul lor, că până și ele pot produce revelații dacă știi cum să le citești. În plus, caut – și de cele mai multe ori găsesc – ceva care să-mi placă în fiecare carte citită. De foarte multe ori, convingerea că o carte “e proastă” ține de incapacitatea noastră de a rezona cu ea în acel moment. Sau, cum spune Zobo într-o maximă de-a lui genială și tare simpatică: “Dacă nu-ți place, nu înseamnă că e prost. Mai multe șanse să fii tu prostul căruia nu-i place.”
În plus, ai nevoie de talent și de o cultură impresionantă ca să poți face cu adevărat critică negativă pertinentă. Mă amuză incredibil de mult clișeul ăsta vehiculat de la un timp pe tot soiul de site-uri și în discuții – “nu știi să accepți și critica negativă”. Orice neavenit are impresia că două vorbe în vânt reprezintă critică negativă. Adică stai puțin, dacă tu o umpli de „complimente” pe mama, înseamnă că mi-ai desființat cartea? :d
A, și să nu uit: puține lucruri sunt mai haioase decât pretenția criticului literar de a fi dat un verdict inatacabil, definitiv, în ce privește o carte. Îmi vine în minte o conversație sută la sută reală, între doi critici, cu privire la romanul meu. Nu le dezvălui numele, dar redau conversația, fiindcă este incredibil de juicy:
Criticul X către criticul Y: “Auzi, tu ai citit romanul ăla, Sânge satanic?”
CY: “Da. Mi-a plăcut!”
CX: “Cum adică ți-a plăcut???!”
CY: “Păi mi-a plăcut. Are umor.”
CX: “Dar tu n-ai citit recenzia pe care i-am scris-o eu????”
CY: “Ba da…”
CX: “Și tot ți-a mai plăcut după aia???”…
A doua parte ridicolă a pretenției ăsteia de infailibilitate și intangibilitate a criticii literare este milogirea criticului de a nu-i fi comentate recenziile de către autorul cărții pe care ele o disecă. Mi se pare de-a dreptul caraghios să invoci “tradiția”, “eleganța”, obișnuința ca autorul să nu comenteze recenziile propriilor cărți. Poate că era o “obișnuință” în fața căreia autorul se pleca pe vremea lui G. Călinescu, naiba știe. Dar poate fiindcă, pe vremea aia, criticul avea decența de a citi integral o carte înainte de a scrie despre ea, avea decența de a nu se vinde pe o bere sau pe o promisiune de publicare gratis a cărții lui de critică în schimbul unor recenzii favorabile ale unei edituri sau, poate, știa să se abțină de la atacuri la persoană prea vizibile într-o recenzie. Trăim însă în 2012, iar criticul nu mai este ca pe vremea aia, și nici autorul, de altfel.
“Dacă eu consider că sunt în stare să mă detașez de cartea mea și să-ți comentez textul obiectiv, evidențiind nu greșeli valorice, ci erori factuale, nu văd care e problema.”
Chiar nu văd niciun motiv logic prin care un critic să-mi ceară mie să nu-i ironizez recenzia. Dacă e atât de important pentru tine să nu fii atacat, nu o lăsa plină de puncte vulnerabile. E un text pe care tu îl faci public, deci este deschis comentariilor. Dacă eu consider că sunt în stare să mă detașez de cartea mea și să-ți comentez textul obiectiv, evidențiind nu greșeli valorice, ci erori factuale, nu văd care e problema. Firește, filosofia criticului literar constă exact în teama de a se expune, de a risca, dar poate că ar trebui să încerce să și-o depășească, sau să se lase de tot de scris.
15.-În roman, se simte ca ai terminat filosofia din solilocul cu valențe clar filosofice. Cum ai reușit să faci trecerea de la coerența și principiile ordonatoare ale filosofiei la haosul, psihedelicul și estetica grotescului din roman?
Și asta a venit la fel de firesc cum a venit și scrisul din perspectivă masculină. Culmea, în perioada în care am început să scriu la roman, lucram la dizertația mea de la master, care era din domeniul filosofiei matematicii. Extrem de atent structurată, cu multă logică, cu analiză a limbajului, în care coordonatorul îmi ceruse ferm să nu cumva să scap pe acolo vreo metaforă, că taie tot:). Nimic nu putea fi mai opus acestei rigurozități decât un roman cu rockeri, cu droguri, sex în budă și multe tripuri. Dar mi-au plăcut mai mereu extremele, și cred că am simțit nevoia să scriu acest roman și ca o contrapondere la orele petrecute în compania lui Wittgenstein, Kant, Frege sau Quine.
“Cred că adesea filosofia e binevenită în literatură, cu condiția să n-o sufoce.”
Pe de altă parte, valențele filosofice prezente în roman vin din alt film. Prin mintea lui M. se perindă afilieri existențialiste, nihiliste, individualiste, anarhiste, solipsiste, evident hedoniste… Astfel de filosofii sunt prin însăși esența lor mai haotice, merg foarte mult pe angoasă, pe sentimentul “aruncării-în-lume” de care vorbea Heidegger, pe incapacitatea individului de a comunica și rezona cu cei din jur… Practic, ele fac parte din personalitatea lui M., nu sunt deloc, cum greșit remarca o doamnă critic, puse în carte din snobism, pentru a-l face pe cititor să se simtă incult. Acu, e drept, cine se simte, se simte, dar nu văd de ce să dăm vina pe autor.
Filosofia, ca disciplină, e extrem de diversă, poate fi și aia pe care n-o poți citi altfel decât cu creionul în mână și cu multe cărți explicative alături, dar poate fi și cea înrudită cu eseistica, un fel de literatură de idei. Cred că adesea filosofia e binevenită în literatură, cu condiția să n-o sufoce. În Sânge satanic nu cred că filosofia a sufocat literatura, poate și pentru că M. este o figură atât de carismatică încât ideile prezente acolo nu-i pot decât amplifica farmecul :d.
Nu văd cum aș fi scris altfel cartea, fără digresiunile în care M. își expune teoria despre viață și oameni. Sânge satanic e în primul rând un roman de atitudine, iar atitudinea fără idei puternice în spate ar fi pur teribilism. M. e și teribilist, adevărat, dar știe bine când să fie teribilist și când filosof.
16.-De unde ideea cărții, care e geneza ei?
Am scris despre ce mi-a fost mai familiar în momentul ăla. Cartea a început ca o joacă, primul fragment scris a fost cel cu vecinul poponar. Aveam chef să scriu chestii amuzante, vii, savuroase, cu multe dialoguri. Voiam și să construiesc un personaj care să mă reprezinte pe mine, pe cei apropiați mie, un personaj credibil, lipsit de fițe, anti-literar s-ar putea zice. Mai voiam o carte în care practic să nu se întâmple nimic. Să fie gânduri, sentimente, relații, totul pe durata unui an. În perioada în care l-am început, prin primăvara lui 2006, eram cumva pornită împotriva cărților telenovelistice, în care au loc înșelăciuni, divorțuri, crime pasionale, sinucideri… Eu voiam doar un roman al angoasei, un roman actual, în care să și satirizez diferite aspecte sociale. Cam ăsta a fost bagajul cu care am plecat la drum când am început să-mi construiesc cartea. N-am controlat-o mai apoi, am lăsat-o să crească singură.
“arta este pentru autor ca un album cu fotografii, în care el se regăsește în diferite episoade ale vieții sale, chiar dacă arta lui nu e întotdeauna autobiografică”
În afara de asta, mi se părea că încep să-mi pierd cumva amintirile dintr-o perioadă a vieții care se transforma încet-încet în altceva, și am scris cartea pentru a încerca să le rețin acolo. Un personaj din romanul pe care-l scriu în prezent are ideea asta, că arta este pentru autor ca un album cu fotografii, în care el se regăsește în diferite episoade ale vieții sale, chiar dacă arta lui nu e întotdeauna autobiografică. Autobiografică sau nu, arta va fi întotdeauna personală. Și într-o fotografie cu tot felul de efecte artistice, foarte prelucrată, tot te regăsești până la urmă. E vorba de fapt să regăsești feelingul, atmosfera.
A fost o revelație să descopăr, în timp ce o scriam, mulți autori români apăruți cu doar câțiva ani înainte care vorbeau despre lucruri asemănătoare. M-am regăsit în cărțile lor. M-am bucurat și că, deși avem unele stări comune, nu semănăm chiar atât de mult și deci romanul meu are până la urmă sens să fie scris.
(va urma)
Prima parte: aici.
A doua parte: aici.
Trackbacks/Pingbacks
[...] A treia parte: aici. [...]