Tanti Ani își iubea mult mușcatele. În fiecare dimineață se trezea, căsca prelung, făcea câteva exerciții de înviorare și menținere, în special pe cele pentru abdomen (deși, din câte se putea observa, ori le făcea greșit, ori cel care le inventase fusese un bou), își punea părul portocaliu amestecat cu mov și gri pe bigudiuri și ieșea pe balcon. Până să înceapă Neața cu Răzvan și Dani – deși n-o recunoștea niciodată, avea un crush secret pe Dani, care îi amintea de fostul ei iubit din tinerețe, fugit cu curva de Miluța – ieșea pe balcon, fuma o țigară light și își admira mușcatele. Nu avea numai mușcate. Pe micuțul balcon rotund de la etajul 10 se îngrămădeau ficuși, begonii, crăciunițe și chiar iederă și o viță de vie, care luase haotic în stăpânire ușa de la balcon. Le uda cu conștiinciozitate de două ori pe zi vara și, în clipele de ușoară depresie (totul era parcă mai diluat după ce trecuse de 50 de ani, chiar și depresiile. Nu mai putea suferi ca în tinerețe, indiferent de motiv. Când își rememora întâmplări din zbuciumata ei adolescență și tinerețe, se gândea că fusese proastă să sufere și să se zbată atât. Tot la riduri și menopauză ajungem, orice am face, își spunea în ultimii ani, asta fiind consolarea ei zilnică. Intrase astfel într-o vagă stare de apatie care, deși îi scăzuse tensiunea destul de mult și îi diminuase durerile de inimă, avea dezavantajul că o făcuse să se îngrașe 30 si ceva de kilograme), chiar vorbea cu ele. Le povestea uneori ce a văzut la televizor, le punea la curent cu ultimele bârfe mondene. Le anunța de fiecare dată când se scumpeau alimentele, în special cafeaua și laptele, și țigările. În clipele în care își aducea aminte de cele patru sarcini pierdute și peste 20 de chiuretaje suferite, le mângâia petalele matern și o lacrimă i se aduna în colțul ochilor, lăsând apoi o dâră micuță pe fondul de ten și pudra roz de sub pleoape. Apoi intra în casă și se așeza la televizor, regretând parcă gestul mult prea intim împărtășit florilor.
Și, cu toate astea, le iubea enorm. Când alunecase pe gheață și își rupsese piciorul, în stare semiconștientă, după toate calmantele pe care i le dădusera la spital, a sunat-o pe Ancuța, vecina de garsonieră, rugând-o să meargă să ude florile. După ce a revenit acasă, prima grijă a fost să se repeadă la balcon și să vadă ce fac fetele, dacă au supraviețuit cât timp a fost internată.
Preferata ei era o mușcată robustă, într-un ghiveci enorm de piatră. Cântărea pe puțin douăzeci de kilograme și Ancuța îi explicase de câteva ori că mușcatei i-ar fi mers la fel de bine și într-un ghiveci de plastic, mai mic, care să poate fi mânuit cu mai multă ușurință. Ea refuzase însă – ghiveciul părea să aibă valoare sentimentală inestimabilă. În fiecare iarnă, Tanti Ani căra ghiveciul uriaș în casă, pentru a proteja mușcata de frig. La primele semne de încălzire, prin martie, floarea roșie se instala din nou pe marginea balconului femeii. Îi mergea din ce în ce mai bine. O singură vară rebelă a fost la un pas s-o dea gata, când o furtună violentă i-a rupt câteva rămurele cu flori. Tanti Ani însă descoperise masacrul la timp, și pusese bucățile rupte în apă, să dea rădăcini. Astfel, mușcata – căreia Tanti Ani îi spunea Tincuța dar, din nou, n-ar fi recunoscut de față cu nimeni că și-a botezat florile – avea acum și pui, în ghivece alăturate, și păreau, la rândul lor, să o ducă din ce în ce mai bine.
Astăzi însă, dintre toate zilele pe care le petrecuse pe balconul lui Tanti Ani, deși avea tot ce-și putuse dori vreodată, apă și soare, mușcata Tincuța părea tristă.
***
Filmul continuase cu o scenă destul de brutală de sex anal, iar S. își întețise scărpinatul la coaie. Omleta îi făcuse sete, așa că își mai turnă un pahar de whisky. Era parcă un pic mai bine. Începea să vadă toată situația asta – el, care urma să se însoare peste câteva ore și amicul lui, prăbușit în chiloți pe canapea, râgâind și scărpinându-se peste tot, urmând să-i fie naș – drept o glumă foarte reușită, o ironie pentru pizda care de câteva luni nu mai însemna nimic pentru el și care nu fusese în stare să își dea seama că se bagă într-o chestie ridicolă. Cât de proastă fusese dacă luase totul în serios! Dacă nu înțelesese. Oricine ar fi înțeles în locul ei. Oricine. Fusese o glumă, o împuțită de glumă.
“Mă duc să fac un duș”, îi zise S., catadicsind să se ridice cu greu de pe canapea. Vorba vine, duș, se gândi Radu amuzat. Se masturbaseră împreuna de multe ori, încă din facultate, când împărțiseră aceeași cameră în cămin. Totuși, se gândi el, acum are nevoie de intimitate, e bărbat căsătorit.
Își amintea exact cum a ajuns să îi faca vacii tembela propunere. S. era vinovat, de la el pornise totul. Avuseseră o discuție în după-amaiza aia, în care el se bătuse cu pumnul în piept în fața lui S. și a altor foști colegi de facultate că nu se teme de viitor și că este dispus să accepte toate ciudățeniile care îi vor fi scoase în cale. Avea o teorie nouă, cum că începi să-ți construiești adevărata personalitate, sau să ți-o descoperi, odată ce ți se rupe de viitor. Așa că S. lansase provocarea: “Nu-ți e frică nici să devii o persoană la casa ei, să te însori cu prima gagică care îți va adresa un cuvânt astăzi?”. Îi plăcuse provocarea, era beat și vroia să demonstreze că trăiește ceea ce predică. Iar idioata de Manuela îl sunase să-l întrebe la ce oră se întâlnesc cu amicii pentru partida de cărți. O urâse zile întregi după ce o ceruse de nevastă. O disprețuia pentru că acceptase, pentru că nu-și dăduse seama că e doar o glumă sinistră.
Nu-i nimic, nu-i nimic, cățea proastă, încă nu-i timpul pierdut… Las’ că vezi tu.
Ironia a fost că, imediat cum îi închisese Manuelei telefonul, în după-amiaza aia idioată, sunase V. să-l întrebe dacă vrea să meargă în weekend la munte. Morții mă-sii… dacă linia ar fi fost ocupată… dacă dobitoaca de Manuela s-ar fi împiedicat înainte să formeze numărul, și-ar fi agățat ciorapii și tragedia ar fi fost prea mare ca să-i mai ardă să-l sune… sau dacă ar fi rătăcit mobilul în geanta-i uriașă plină de spoieli pentru fața ei strâmbă. Multe ipoteze, și totuși… dacă ar fi sunat V. prima? Da, pe ea ar fi luat-o de nevastă cu mai multă tragere de inimă. Cu ea, provocarea ar fi avut sens, cu ea orice era o aventură. Și partidele de sex măcar erau mișto.
Își mai turnă un whisky și desfăcu și o bere. Ce dracu’, dacă nici în ziua nunții nu te amețești nițel, înseamnă că ești un ratat care nu știe să se bucure de ironiile sorții.
***
Plecase de la salon cu intenția foarte clar conturată să treacă pe la Radu și să aibă o discuție cu el. Discuția decisivă. Îl va întreba odată pentru totdeauna: asta e ceea ce îți dorești cu adevărat? Dacă răspunsul va fi unul negativ, era hotărâtă să-l accepte fără proteste. Poate totuși, chiar și după asta, ar fi rămas împreună. Dar trebuia să știe, să fie sigură. Pornise spre el, dar nimerise într-un alt blocaj în trafic. De atunci, telefonul începuse să sune.
Prima a fost G., care, disperată, a ținut să se asigure că Manuela nu își va lăsa câteva șuvițe să scape, ca din întâmplare, din cocul de mireasă. Asta se purta anul trecut, să nu faci prostia să-ți lași șuvițe. E demodat. E ridicol, nu se mai poartă în 2010, zbiera G. în telefon, în timp ce Manuela se gândea dacă mai este timp să ajungă la discuția serioasă cu viitorul mire și pe urmă la coafor, în condițiile în care mașinile nu se mișcau și nici nu dădeau semne că o vor face. Îi promise lui G. că își va face un coc perfect, fără șuvițe și că vor avea poze perfecte de la nuntă, pentru Facebook. Ușurată, G. închisese. Nu apucase să lase mobilul din mână, că sunase croitoreasa. Pe un ton isteric, îi spuse că e o problemă la pense și că nu-i poate da rochia fără o ultimă probă. Hotărî să treacă pe la ea după coafor. În timp ce se gândea oare cum să formuleze întrebarea pentru Radu, primi un telefon din partea lui S., care o anunța că a intervenit o problemă la restaurant, fețele de masă albe nu sunt suficiente pentru numărul de invitați, așa că le vor folosi pe cele pentru botez, portocalii. Închise telefonul, numai pentru a răspunde imediat unui apel din partea tușicii Elena, care o felicită pentru nuntă și se scuză că nu poate ajunge. La naiba, și i-am plătit tacâmul, îi trecu prin cap, după care regretă cinismul acestui gând. Își amintea că Radu nu fusese deloc entuziasmat când venise vorba să aleagă localul. Să stau o noapte întreagă cu toți moșii și babele, să mă urmărească, să ne bârfească, pff, asta da distracție, spusese el. Pentru prima dată de când plecase de la salon se gândea că poate n-are rost să vorbeasca cu el înainte de a se întâlni la Starea Civilă. Ce-o fi, o fi. Așa era el – uneori parcă îi era rușine să-și exprime sentimentele. Am să-l schimb eu, după, își spuse Manuela, cu naivitatea pe care mulți înaintea lui Radu o găsiseră încântătoare. Ar fi vrut totuși să-l vadă măcar 10 minute înainte de a se întâlni cu toții, să o țină de mână și să o asigure că va ieși totul bine, că vor trece peste asta. Mai vroia să fie sigură, cumva, că n-o s-o facă de râs în mijlocul familiei și prietenilor. Chiar în mijlocul acestor gânduri, fu întreruptă de deja clasicele strigăte din spate:
“Mișcă, fă, în morții mă-tii cu Trabantul tău!”. Totuși, era un Porsche, își spuse, enervată.
Nici nu demarase bine, că primi un telefon din partea soacrei. Era genul de telefon la care nu trebuie niciodată să răspunzi în timp ce conduci. Mama lui îi spunea ceva despre un colier moștenit, despre vorbit în somn și despre rujeola pe care o avusese viitorul mire la 7 ani… Manuela nu se putea concentra. Colac peste pupăză, începuse din nou să transpire abundent. Șiroaie incolore se scurgeau de-a lungul picioarelor, spre sandalele decupate, cu toc înalt. O să-mi pun ceva pe scaun, să nu pătez mașina, își zise.
În timp ce răspundea la telefonul primit din partea coafezei, deja uitase ce ar fi vrut să-l întrebe pe Radu, în ipostaza SF în care ar fi reușit într-adevăr să-l întâlnească înainte de a merge la Starea Civilă.
***
Tanti Ani o uda pe Tincuța, plângându-i-se de căldura ce începuse să se ridice din asfaltul aflat parcă la mii de metri depărtare. Avusese dintotdeauna rău de înălțime. Nu putuse însă refuza oferta excepțională, garsoniera la preț redus de la etajul 10, complet utilată. Verile, regreta însă din tot sufletul că nu stă la un etaj ceva mai jos – avea senzația că se afla chiar sub soare, care în orice clipă s-ar putea prăvăli în balconul ei, incendiind florile, topind-o în dogoarea lui nesuferită.
“Deh, Tincuțo mamă, dacă nu stăm și noi mai jos…”, îi spuse mușcatei cu o urmă de regret în glasul ce se îngroșa pe zi ce trece.
Tocmai se uitase la o emisiune pe Acasă tv și se enervase că până și prezentatoarea avea o fustă atât de scurtă, că i se vedeau chiloții.
“Zi și tu, Tincuțo… Tu dacă-ai fi fost în locul ei, așa te-ai fi îmbrăcat? Sigur că nu. Fetele mele au bun simț… nu umblă îmbrăcate ca niște bagaboante”, concluzionă Tanti Ani. Intră în casă, își mai turnă o ceașcă de cafea. Ieși din nou pe balcon și își aprinse o țigară.
Florile roșii ale Tincuței se legănau în vântul torid care sufla și peste picioarele puțin umflate și pline de varice ale lui Tanti Ani. Își amintea vara vremurile în care, posesoare a unui corp foarte râvnit, mergea să facă plajă la Mangalia. Era nevoită să țină cură cu supă de varză două săptămâni înainte, dar merita. Întotdeauna întorcea privirile pe plajă. Ce folos, își zise acum cu regret… La ce mi-a folosit… Al dracu curvar, plecă cu Miluța. Am auzit că i-a făcut și un copil. De parcă o fi al lui! Cine știe cu câți s-a întins bagaboanta. Și eu, când i-am zis că am rămas gravidă… nici n-a vrut să audă. S-a otărât și a ținut mortiș să-l dau afară. L-am dat. Întinse mâna, mângâietor, spre Tincuța. Îi atinse frunzele, puțin uscate.
“Deh… ce știi tu mamă, tu ești tânără…”
Tincuța părea să încuviințeze, legănându-și frunzele în bătaia vântului.
“Să-ți mai pună mama apă? Hai să-ți mai pună oleacă, dar-ar dracii în ea de căldură, Doamne iartă-mă”. Intră și umplu încă o sticlă. O turnă în ghiveciul Tincuței.
Aprinse încă o țigară. Își aducea aminte cum, pe vremuri, pe căldurile astea el o scotea “la grădină, la șosea”. Mergeau la o terasă, sub copaci, ei îi lua o limonadă și lui o halbă de bere. Uneori, mai mâncau și câte un mic. Stăteau așa până se însera și căldura se mai potolea. Pe urmă o luau la pas, plimbându-se pe lângă case, vorbind tot felul de lucruri, despre slujba lui și despre viitor. Când avea bani, îi lua o napolitană sau chiar o prăjitură. El fuma și o privea cum mănâncă. Fusesera cei mai frumoși ani din viața ei. Totul, până să apară japița de Miluța… Măcar de aș fi rămas și eu cu un copil, se gândi din nou.
Observă că dă fumul spre Tincuța.
“Iartă-mă, mamă, știu că nu-ți place. Uite, gata, am stins țigara”, zise și îi dădu drumul să plutească de la etajul 10 spre caldarâm. Se legăna în vânt, și totuși părea să aibă o traiectorie precisă, știa că se îndreaptă spre trotuar, spre asfalt, acolo își dorea să ajungă și nici chiar suflarea puternică și fierbinte care o înconjura nu-i putea zădarnici intenția. Degeaba, se pomeni gândind Tanti Ani. Totul pe lumea asta e degeaba.
***
Acum încerca să nu respire, să își tragă coastele cât mai in înterior, sperând ca, în felul ăsta, rochia va fi în sfârșit gata. Nu se mai gândea la Radu. Vom avea timp, după, vom avea tot timpul din lume.
Croitoreasa bombănea cu ură. Cu siguranță, nu era mulțumită de banii primiți. O înțepa cu acele, o smucea încercând să o facă să intre în corsetul incredibil de strâmt al rochiei.
“Ce dracu’, măi fetiță, uite ce burtă ai! Voi nu știți măi fetelor, înainte de nuntă nu se mănâncă nimic câteva zile! Se bea decât ceai, asta dacă îți e foame. Să vezi că pocnește corsetul pe tine, prăpădim rochia!”, bombănea croitoreasa, înțepând-o constant în brațe, în sâni, în talie și fund.
O înjura și ea la rândul său pe G., care avusese ideea corsetului. Manuela ar fi vrut o rochie simpla, care să cadă mai natural pe formele ei, puțin pline. Dar G. nici n-a vrut să audă. Când e vorba de moda, mergi pe mâna mea. Tu ai gusturi nașpa, îi spusese G. Poate că așa era. Întotdeauna ținuse cont de părerea prietenei celei mai bune. Mai puțin în ce-l privea pe Radu.
“Fetițo, nu te mai fâțâi atât, că nu te mai măriți nici poimarți!”, zbieră pentru a suta oară la ea croitoreasa, tocmai în momentul în care sună telefonul. Se gândi să-l lase să sune dar se răzgândi. Apel de la Radu! Fericită, îi dădu una peste mână croitoresei, zburându-i acele prin cameră.
“Vai de capul meu, ia uite ce-ai făcut, ai stricat tot, acu’ tre s-o iau de la capăt! Mă jur că nici nu se mai merită… Voi, puștoaicele din ziua de azi… Să vă luați altă dată rochii din comerț!”, zbiera Rodica.
Îl întrebase, cu inima tremurând, de ce a sunat-o. Radu avea o voce ciudată. Ca și cum abia s-ar fi trezit din somn.
“La ce asta… la ce biserică tre’ să fim?”, întrebase.
Calmă, Manuela îi explicase. Mai întâi, trebuie să fim la Primăria sectorului 2…
“Băga-mi-aș pula în ea de primărie… Ce uitasem! Da’ ce facem acolo? A, da, ne căsătorim și civil… Și acolo, tot la costum, așa? Ce complicații, să-mi bag pula. Parcă nu se puteau face toate nunțile, și aia civilă și aia cu popă, în același loc! Să ne trambalăm atât, pierdere de vreme.”.
Tipic Radu, se gândi Manuela. Nu-i nimic, va fi timp. După, va fi timp destul. Vom avea tot timpul, va fi al meu. Se va schimba.
Închise telefonul mai încrezătoare și mai îndrăgostită ca niciodată. Era foarte fericită și îi păru rău de toate îndoielile care o cuprinseseră mai devreme. Asta era! Se mărita, și nimeni n-avea să-i strice ziua. Nici G., nici S., nici mama lui Radu, nici Rodica, croitoreasa.
Plină de încredere în viitor, în succesul zilei de astăzi, uită că trebuie să respire cu moderație. Trase aer în piept cu poftă. Corsetul pocni.
“Ia uite dom’le, și-a bătut joc de munca mea! De munca mea de șapte nopți, cât am buchisit la rochia asta! Să slăbești nu ți-a trecut prin cap, ia uite cum ai stricat rochia! Acum cine mai repară corsetul ăla? Gata, s-a zis cu el și cu nunta. Mai e decât câteva ore… Te mai măriți tu la paștele cailor! Ia uite, ce-a distrus frumusețe de rochie… La cât ziceai fetiță că ai nunta?”
Manuela simțea că explodează de fericire, așa cum o făcuse și corsetul. N-o mai auzea pe croitoreasă, vroia să ajungă cât mai repede la Radu și să-l țină de mână. Mă mărit!, îi venea să strige în gura mare, să fugă pe străzi îmbrăcată în rochia de mireasă ca în videoclipul ăla cu Sade.
Îi mulțumi scurt croitoresei, își ridică trena și ieși în fugă din apartament. În urma ei, Rodica zbiera din pragul atelierului:
“Ce nebună, dom’le, pe cuvânt! Fetițo, unde te duci așa cu corsetul stricat? Vino măcar să-ți dau un șal să te acoperi! Ia uite, dom’le, a plecat cu rochia așa ruptă pe ea, în plină zi!”, le spunea vecinilor care deschideau curioși ușile, să vadă ce e cu gălăgia asta.
***
Tanti Ani era deja la a opta ceașcă de cafea. Începuse parcă s-o înțepe inima.
“Căldurile astea, Tincuțo, căldurile astea te omoară. Asta-i vreme de stat în casă? Acu’ e de mers la pădure, la ștrand, la munte… Da’ ce să facem, de unde bani? Și-apoi eu, femeie singură, bătrână…”
Tincuța părea cumva moleșită de căldură. Nu-i răspunse. Poate doarme, se gândi Tanti Ani. Își luă ceașca de cafea și intră în cameră. Începuse o telenovelă nouă. Se uită vreo zece minute, dar se plictisea de moarte. Era plin de țânțari, plus o căldură…
“Ferice de boierii care-și permit aer condiționat. Boierie”, îi spuse Tincuței, ieșind din nou pe balcon și aprinzându-și o nouă țigară.
***
Lăsase mașina în intersecție. S-o ridice ăștia, nu-i mai păsa. Pornise în rochia de mireasă, cu corsetul desfăcut, spre apartamentul lui Radu. Ajung mai repede pe jos, își spuse. Îi dăduse telefon și îi ceruse să îi iasă în întâmpinare. Vroia doar să fie cu el. Nu mai conta nici nunta, în definitiv. Se gândi că toate preocupările ei din ultimele luni au fost o tâmpenie. Cât de superficială, de materialistă fusese! Pierduse timpul, asta era senzația cea mai persistentă. Ar fi trebuit să se bucure de lunile astea, să plece ei doi într-un miniconcediu, să se cunoască mai bine, să facă planuri de viitor, să vorbească despre cum va fi când vor avea copii… În loc de asta, pierduse atâtea zile căutând restaurant, negociind prețuri, căutând biserică, alegând apoi buchetul de mireasă, pantofii, modelul de invitații, floricele de pus în piept nuntașilor, meniul de nuntă… Apoi lista cu invitații, bătaie nesfârșită de cap… Așezarea la mese… Aproape că nu-l mai văzuse pe Radu în ultimele săptămâni. Nu fusese alături de el, și cu siguranță și el fusese la fel de stresat ca și ea. De asta și uitase la ce biserică urmau să se cunune. Bietul Radu, se gândi. Cât de egoistă am fost! Da, pierduse timpul, ăsta era adevărul. Din fericire însă, după, vor avea cât timp își vor dori, vor avea timp la nesfârșit.
După ce se va termina ziua de astăzi, nu voi mai pierde nici măcar o secundă. Nu va mai exista pentru mine nimic în afara lui… Voi învăța să trăiesc altfel, să nu-mi mai pese de nimicuri, să mă bucur de ceea ce am și de clipele noastre. Vom avea timp doar pentru noi, tot timpul din lume.
