…Primul care îmi vine în minte în momentul ăsta e Millie, eroina unui roman care s-a născut relativ recent, în 2004, Brass de Helen Walsh. Romanul a fost numit de diverși critici versiunea feminină a lui Catcher in the Rye, afirmație care, deși mi-a plăcut foarte mult romanul autoarei britanice, mi se pare un pic cam exagerată – acum, orice carte cu adolescenți rebeli, neînțeleși și angoasați ar putea fi comparată cu cartea lui Salinger. Și mai interesant este că am descoperit Brass (titlul s-a tradus prin Rebela) doar în urmă cu câteva luni, la recomandarea unor prieteni care, și ei, au avut impresia că Millie seamănă cu mine și în același timp cu M., personajul principal din Sânge satanic 
Millie are destulă forță ca să rămână un personaj reprezentativ în literatura actuală – iar stilul autoarei este simplu, dur, cinic (și foarte blamat de feministe), puțin inocent, pe alocuri intersectându-se cu o poezie la fel de actuală și directă, reflecții pricinuite de alcool, droguri, sex și însingurare.
Dacă e ceva ce mi-a plăcut mai puțin este că autoarea încearcă în unele pasaje să șocheze cu orice preț – deși ideea este bună, uneori se simt explicațiile “din spate” pe care nu ar trebui să le dai cititorului – n-are decât să se descurce singur. Helen a avut însă un target bine stabilit când a scris romanul.
Îmi place însă finalul – deși te-ai fi așteptat la altceva, nu are niciun pic de patetism, e un final “curat”, nebombastic, ușor ironic.
Ce are Millie dincolo de peripețiile violent sexuale care au făcut-o celebră… are acea furie sublimă de a se autoflagela, de a împinge lucrurile dincolo de limită, încercând să pedepsească întreaga umanitate ale cărei rămășițe și sechele le regăsește în sine.
Ps. Înainte de Millie, mi-a plăcut Natașa din Război și pace 
)))
