secundo

Primul fragment din ROCKSTAR

Un fragment din romanul ROCKSTAR, care va apărea în această primăvară, poate fi citit în revista EgoPHobia:

 

Be true till the end.

Asta stătea scris, cu cerneală neagră, pe antebraţul meu stâng.

Oamenii iubeau tatuajul ăla. Gagicile care mă agăţau ţineau morţiş să-şi plimbe degetele reci de-a lungul lui, sau, mai târziu, să-l lingă cu limbile lor catifelate, străine şi umede, ca ale căţeilor pe care îi mângâiam întotdeauna pe stradă. Toţi mă întrebau în interviuri de semnificaţia lui şi de fiecare dată inventam altă explicaţie, având grijă să fie mereu ceva haios, care să-i facă să izbucnească în râs şi să nu meargă mai departe. Nu spusesem nimănui –  doar Alice ştia, fiindcă fusese acolo – când îl făcusem şi cu cine. Nu eram pregătit să vorbesc despre asta.

…and laugh each day.

Antebraţul drept pe care era tatuat asta, mâna pe care o ţinusem de mii de ori împletită cu a mea, în aşa fel încât tatuajele noastre, împreunate, continuate, să pară un întreg, ceea ce şi erau, la fel cum eram şi eu cu el, Storm & Fire forever, antebraţul ăla se descompunea încet sub pământ. De patru ani, o lună şi câteva zile. Era rece, părăsit, uitat. Mai mult decât orice, nu mai era viu, nu mai era aici, cu mine, şi nimic din ceea ce trăisem în ultimii ani nu-mi dădea vreo speranţă că aveam vreo şansă să trec într-o bună zi peste asta.

Eram singur.

În fiecare clipă acum şi de azi înainte, pentru totdeauna.

Brusc, hotărăsc să încep cu Murder, pe care o cântăm de obicei la mijlocul setlist-ului. Evident, iese haos, Fraierul începuse deja să bată o cu totul altă piesă, Tixx e nedumerit şi ofuscat, Bubu e singurul care merge cu mine, prinde din zbor firul şi pare la fel de mulţumit cum ar fi fost şi dacă am fi început aşa cum stabilisem când făcusem un minim plan al turneului. Tixx mă priveşte de parcă vrea să mă bată. Publicul însă trăieşte totul la intensitate maximă, i se pare că am improvizat, că suntem geniali, că asta fac adevăraţii artişti. Şi probabil că are dreptate. Asta facem. Asta fac eu.

Mă simt oarecum mişto în seara asta. La finalul lui Murder, mă urc pe boxele cocoţate la doi metri şi ceva deasupra scenei şi sar de acolo. Gestul care o exaspera pe Alice, care prezisese că într-o noapte aveam să-mi rup gâtul. Dar nu asta e noaptea aia, fizic sunt încă întreg. La a doua piesă, îmi trece prin cap să fac un stage diving. Evident, publicul e iar în extaz. Simt mâinile lor cum îmi ating corpul şi am din nou senzaţia aia de deja vu, o să mă apuce imediat disperarea, scârba, îmi amintesc de primele noastre concerte, cum săream pe rând în mijlocul publicului, el cu chitara, şi în jurul lui se făcea un gol pentru a putea să-i lase spaţiu, şi să poată fi filmat, în timp ce plutesc şi cânt îmi dau seama că nu va mai fi nimic la fel şi că eu până la urmă n-o să-mi revin niciodată. Că nu pot lupta, nu cu adevărat, pentru că nu vreau să fiu puternic şi să uit, nu vreau viitorul ăsta singur, în care doar eu să am parte de ceva la care visasem împreună. Nimic nu e corect, mă gândesc şi, imediat cum mâinile lor mă poartă înapoi spre scenă, mă prind că rahatul ăsta de pe faţa mea nu e transpiraţie, sunt lacrimi.

În timpul piesei care vine, mă întorc la un moment dat cu spatele spre public şi mă piş într-una din sticlele cu apă pe care ni le-au dat…” CONINUAREA: http://egophobia.ro/?p=11108

 

http://www.hergbenet.ro/carte/rockstar-cristina-nemerovschi

 

SAM_5963_3

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns