Un scurt fragment din capitolul final (sau din epilog, inca nu m-am hotarat) al romanului Sange satanic:
In unele clipe imi dau seama ca tot ceea ce am trait in ultimele luni nu mi-a folosit la nimic. Sunt deja batran, cand i-am cunoscut pe ei stiam prea bine cine si ce sunt. Au venit prea tarziu, au venit inocenti si sublimi, dar prea tarziu, la fel ca toate lucrurile minunate pe care le traiesti pe lume.
M-au ajutat sa simt, dar nu m-au ajutat sa inteleg. Intelesesem.
Am stiut dintotdeauna ca voi ramane singur, dar am incercat, ca orice javra muritoare patetica, sa ma mint, sa imi spun ca nu-i adevarat. Am crezut ca, fiind fiinte asemanatoare, ne vom intelege unii pe altii. Ca vom ramane impreuna.
Toti si-au pierdut in clipa asta materialitatea, nu mai sunt decat niste umbre palide in creierul meu bolnav. Singura fiinta care ramane, in ceasurile profunde peste care nu esti sigur daca vei trece, in noptile dupa care poate nu vei mai privi niciodata soarele sau, daca o vei face, el va fi un soare mort, intrat in putrefactie, esti tu. Speram sa amanam cat mai mult clipa confruntarii cu noi insine, dar ea vine inevitabil pana la urma, si poate chiar atunci cand te astepti mai putin. Doar eu cu mine, doar asa imi aduc aminte tot ceea ce am inteles vreodata.
Ma inconjoara tristeti nemarginite, ca in orice inceput de toamna, si poate ca acum mi-as fi dorit mai mult decat oricand sa nu raman fata in fata cu mine. Vroiam sa aman confruntarea, pana ce voi fi pregatit. Dar nu voi fi niciodata. Sunt o fiinta atat de slaba, chiar daca sunt cel mai puternic dintre muritori. Tatal mi-a dat doar infatisarea Sa, nu mi-a dat si forta Lui, mi-a dat doar o parte superficiala din El pentru a-i insela pe altii, pentru a-mi bate joc de univers, pentru a-l scuipa in fata, dar nu mi-a dat taria de a supravietui provocarii asteia. Am invins universul, i-am aratat ca nu este decat un vierme, ca se taraste in tenebre, ca implora mila clipa de clipa, dar acum, in final, ma las invins de mine. Am devenit prea puternic, prea minunat si nu ma pot privi in oglinda, pentru ca oglinda se sparge in mii de cioburi. Daca voi alege sa traiesc, va trebui sa ascund pentru totdeauna ceea ce sunt, adevarata mea identitate. Natura mea diabolica, care imi este fericire si chin.
