Străzi
De câteva ore plouă ca dracu’. De câteva ore mă plimb prin ploaie. Din pleată îmi curge o apă puțin albăstrie și roșiatică, ploaie amestecată cu vopseaua de păr de pe șuvița albastră pe care mi-am făcut-o într-o seară, parcă nu demult. Roșiatică, pentru că din mănușa de piele ruptă încă îmi mai curge sânge. La început căutam o bodegă deschisă încă. După un timp am uitat însă de ce exact umblu prin ploaie și am continuat pur și simplu să merg, cu țigara aprinsă, care se stingea din când în când, atunci când picăturile aterizau pe vârful ei aprins. Am oprit la un butic și mi-am luat o votcă la 25 de mii. După toate berile de mai devreme, am dat pe gât jumătate de sticlă cu senzația că beau apă chioară, care îmi alunecă lejer pe gât, fără să-mi ardă nimic. Oricum, nu știu dacă mai e ceva de ars în mine.
E vineri seară iar orașul s-a culcat de ceva vreme. Îl vedeai treptat cum se retrage în cochilie, melc obosit și bătrân, parcă rușinat de toate nebuniile și murdăriile pe care fusese silit să le facă peste zi. Nu, nu le făcuse el, asta era scuza lui de fiecare dată. Le făcuseră cei care îi populau antenele, vasele de sânge, pielea umedă și lipicioasă. El doar le tolerase faptele, îi adăpostise indiferent și îi asistase atunci când îi ceruseră ajutorul. Uneori, și-ar fi dorit cu disperare să se scuture de ei, să se elibereze, să fie iar ca la început, doar el pe lume, singur și atotputernic, să fie stăpân pe existența sa. Să se simtă ușor, liber. La ce bun să-i poarte oricum, viermi lipsiți de valoare, incapabili să creeze chiar și cel mai simplu lucru, ființe terminate, muribunde, a căror agonie începe din momentul în care se nasc. Oare ce ființă atât de sadică le-a creat în felul ăsta? De ce să dai naștere unui animal deja pe moarte? Care e diferența între o ființă născută moartă și una pe moarte, care agonizează 80 de ani? Niciuna, doar suferința. Dar suferința asta nu înseamnă nimic. Din moment ce ei nu pleacă din lumea asta spre o alta, unde ar putea folosi ce au învățat în agonia de aici, suferința piere și ea odată cu ei. Pleacă goi și neștiutori, la fel de goi și neștiutori cum erau când au venit. Iar el ce câștig poate avea din îngreunarea asta, sufocarea asta? De ce să nu-i lepede odată pentru totdeauna, să fie el entitatea milostivă care se îndură de oameni?
Votca se termină. Mă opresc și mă oglindesc într-o băltoacă, pe la armenească. O siluetă aproape la fel ca oricare alta. Și totuși, în nopți cu ploaie și votcă mă simt singura ființă care a existat vreodată pe lume cu adevărat, singurul care știe cu ce scop a fost adus aici și care e menirea mea.
Ajung la pache, dintr-o scară de bloc apare o țigăncușă de vreo 15 ani, îmi cere un foc. Scot bricheta, încerc să-i aprind țigara, e udă. Vrea să încerce și ea, îi țin palmele căuș ca s-o aprindă, nu reușește. Renunțăm. Plec mai departe, observ că s-a luat după mine. Vreau să o înjur, să-i zic să se ducă dracu’ și să mă lase în pace, văd că s-a oprit și mă privește atent. Mă întreabă dacă vreau să ne futem. De ce morții mă-tii să te fut pe tine, mă gândesc, când pot oricum să am orice pizdă de pe lume? Vede că nu-i răspund, zice că măcar o muie atunci. Sunt bună la asta, îmi zice și mă apucă de mână. Ezit între a-i da o palmă peste față, nu neapărat că aș fi dezamăgit că e târfă, ci doar ca să o amețesc puțin și să câștig astfel timp pentru a mă face pierdut în ploaie, și a merge cu ea acolo unde mă va duce. Pierd momentul pentru prima variantă, îmi rămâne a doua. Înaintăm ținându-ne de mână pe o străduță împuțită de pe lângă pache, aproape de resurrection, câțiva câini ne latră. Ploaia a scos la suprafață mirosul de gunoaie de prin curți, varză murată stricată, fructe fermentate și cartofi putrezi. Se oprește în dreptul unei curți cu un gard de lemn, un pic căzut într-o parte, împinge poarta și mă trage înăuntru. În curtea cocioabei miroase la fel ca pe stradă, de parcă aici s-a concentrat întreaga putoare din bucurești, aici se află chiar mama putrezită a melcului care ne poartă în spate cu atâta greață și uneori indiferență.
Observ în mijlocul curții o movilă uriașă de gunoi, sticle de toate felurile, cârpe împuțite, niște oase de porc și ceapă plouată.
“Pute, să intrăm în casă”, îmi șoptește, strângându-mi mâna. Din nou ezit. Pe de o parte m-aș întoarce și aș lua-o la sănătoasa, pe de altă parte mă excită puțin mirosul asta, mizeria, mi se pare că ar fi o experiență mișto futaiul ăsta printre gunoaie, cu o pizdă al cărei miros spune doar decădere, înjosire, boală, violență, moarte. La sănătoasa o pot lua oricând. Îmi smulg mâna dintr-a ei, o apuc de ceafă și o împing până in dreptul mormanului de gunoi. O lipesc cu spatele de zidul casei, îi desfac bluza dintr-o smucitură. Îmi șoptește că da, mă vrea, bagă-mi mâna sub fustă, să vezi, n-am chiloți. Nu mă interesează deocamdată pizda ei, îi trag brutal în jos sutienul, dezvelindu-i tâțele. Nu prea are tâțe, poate m-am înșelat în privința vârstei, la țigănci nu poți fi sigur niciodată. Îi strâng sfârcurile cu putere între degete, se întăresc, devin aproape negre. Mă aplec și o mușc tare. Țipă. Simt în gură un vag gust de sânge. Chestia asta mă excită. O trag înspre mine și pe urmă o împing cu fața spre mormanul de gunoi, care parcă pute din ce în ce mai tare. Se smucește, nu vrea la gunoi, opune rezistență, o apuc de un braț pe care i-l sucesc la spate și mă împing în ea până ce se prăbușește pe cojile de cartofi, sticle și cepele ude. Acum îi ridic fusta peste șolduri și da, nu mințea, chiar nu are chiloți. Are fundul mic și negricios, îi desfac bucile și-i caut pizda. E strâmtă și prea puțin udă, scuip în palmă și-i bag două degete înăuntru. Țipă din nou, îi ard ușurel o palmă îi zic să tacă în pula mea, n-am chef de discuții cu țiganii că le fut târfa pe gratis. Îmi desfac șlițul și intru în ea brutal, pe nepregătite, e super strâmtă. Începe să gâfâie, să scoată sunete ciudate, mi-o scot și îi ard câteva dosuri de palmă peste fund, țipă, probabil de plăcere, i-o bag din nou. Încearcă să se țină de mine ca să nu cadă de tot în mormanul de gunoi, o îmbrâncesc și intră cu fața direct în cartofii putreziți, ne afundăm cu fiecare mișcare tot mai adânc în putoarea asta în care observ și câteva crătiți pe jumătate arse, inutilizabile, și câteva tampoane folosite. S-a mai lărgit, intru prea ușor, nu mă satisface, o scot și i-o fixez între buci, de data asta n-o mai las să țipe, îi pun o mână la gură și o pătrund, are fundul super strâmt, mă doare puțin dar n-am de gând să mă opresc. A început să-mi placă la nebunie mirosul care se ridică din mormanul de gunoi în care stă îngropată țiganca. Am reușit să nu mă murdăresc prea tare, mă sprijin pe corpul ei micuț, care acum tremură și scâncește. Simt că mai am puțin, o mușc tare de un umăr. E slabă și catifelată, îi simt oasele ascuțite, nedezvoltate, prin piele și simt din nou miros de sânge în gură. O apăs și mai mult în mormanul de gunoi și îmi dau drumul în fundul ei chiar în clipa în care, din vârful mormanului, o lovesc în cap câteva doze goale de bere și un mâner ruginit de fier de călcat. Mă închei la șliț, mă ridic. Mă îndrept spre poartă. Iese din mormanul de gunoi și vine după mine plângând, îmi zice să mai stau, încearcă să mă apuce din nou de mână dar mă feresc de atingerea ei.
“Zi-mi măcar unde stai… Sau dacă mai treci pe aici”… Ridic mâna să o lovesc, de data asta trebuie să fac un gest mai brutal ca să pot să o las în urmă, ca pe un cățel de care vrei să scapi, să nu se țină după tine până acasă, nu pentru că nu îți plac animalele ci pentru că lui i-ar fi mai bine departe de tine. Un simplu “marș” nu cred că ar merge cu ea. Mâna mea se oprește însă la jumătate. Are ochii negri, un chip drăguț și inocent și nu mai arată de 15 ani, ci de cel mult 12. Mă aplec și îi dau suvițele ude la o parte, degetele mele coboară de pe frunte pe obraji, îi mângâi buzele pline și aspre. Fără să știu de ce, buzele mele le ating pe ale ei, îmi bag încet limba printre ele, iar gustul ei e cumva exact opusul mirosului de gunoi, toate fructele și florile s-au dizolvat în saliva țigăncii. După vreo zece minute în care uit unde sunt, în care plutesc în starea asta ciudată, de parcă aș fi alunecat cumva de pe spinarea melcului obosit care ne duce pe toți, ca și cum aș fi într-o apă rece și curată prin care plutesc fără efort și care se varsă în gura ei, se solidifică în limba ei moale și mică, mă desprind de ea și mă îndrept hotărât spre poartă. O deschid cu ușurință și sunt din nou în stradă. În casa curvei s-a aprins deja o lumină. Am plecat fix la timp.
În stradă s-a schimbat totul, nu mai plouă, nu mai miroase a nimic. Aerul e impersonal, nici dens, dar nici ușor, nu e frig, nu e cald, e liniște. Cum să poți simți ceva într-o noapte atât de moartă, de amorțită? Prin case nu se văd deloc lumini, viermii dorm, viermii visează. Poate că dacă aș rămâne singura ființă pe lume n-aș mai putea simți niciodată nimic, poate că ceea ce simțim e doar o reacție la sentimentele lor, poate că există o sumă a tuturor chestiilor care sunt simțite într-un anumit moment. Dacă ei ar dispărea, eu aș fi condamnat să nu mai simt nimic, pentru că, simțind, aș strica echilibrul ăsta, aș da foc lumii, aș înclina-o prea mult într-o parte și cadavrele s-ar scurge unul după altul în mare. Poate că trebuie, chiar dacă ne e silă, să conservăm viermii, să-i păstrăm pentru echilibru, să nu eliberăm melcul niciodată.
Merg prin băltoace, ajung aproape de casă, s-a uscat bricheta, îmi aprind o țigară. Trag un fum și simt din nou în gură gustul țigăncii, de data asta un amestec între putoarea din mormanul de gunoi și aroma salivei ei. În rest e liniște și mă simt ca într-un glob uriaș care plutește peste un cimitir inundat, în care vezi cadavrele ciopârțite sub pământul transparent. Se încăpățânează să rămâna acolo de parcă ar mai putea fi ceva după asta, pentru ele. Melcul a adormit, în sfârșit.
E 9 mai 2002. Mâine împlinesc 18 ani.
