Soare I – Dimineață

Dacă tot suntem aici, pedepsiți să rămânem un timp pe țărmul ăsta, sub soare și stele, așteptând o corabie, un vas sau o plută care să ne salveze, să ne ducă spre locuri mai familiare și mai ușor de înțeles, oare tot ce trebuie să facem până atunci e să așteptăm?

Dacă tot am înțeles câte un adevăr, chiar și trunchiat, din tot ce am trăit vreodată, din tot ce am cunoscut și recunoscut, oare tot ce putem face e să ignorăm și să uităm?

Dacă ne-am simțit măcar o dată înăuntru, dacă am trăit iluminarea divină sau diabolică, dacă am văzut soare și stele și timp rotindu-se în jurul nostru, oare tot ce putem face e să negăm, să fugim și să ne ascundem, sa ne zgâriem ochii cu unghiile crescute sălbatic și să strigăm cuprinși de teroare: “Nu am fost eu!”…?

*

Deschid ochii cu teamă, întrebându-mă care va fi astăzi peisajul ce mi se va proiecta pe retina obosită de văz. Nu îmi mai amintesc nimic. Oare sunt aici, în cort? Da, punând cap la cap fapte din trecut, pe plajă ar trebui să fiu. Deschid într-un final ochii brusc, inexplicabil curaj, ce-o fi o fi. În loc de fâșul liniștitor și familiar al cortului verde, o lumină uriașă mă lovește cu furie din toate părțile. Îmi înconjoară corpul și simt că mă ridică de pe nisip, mă poartă cu blândețe deasupra mea, de unde mă pot privi detașat, resemnat. Nu mai sunt ființe în jurul meu, ci doar o ceață alburie, din care răsar eu. “Față de bețiv”. Am dintr-o dată senzația că am adormit pe creanga unui copac și că în orice moment ramura care a suportat destul greutatea mea, obosită și sictirită va ceda, va începe să se clatine iar eu voi fi azvârlit de la înălțime. Dau la o parte frunzele și, da, chiar sunt într-un copac, unul care a crescut peste noapte pe plajă în locul cortului meu. Sunt pe cea mai de sus ramură, pot vedea în depărtare, diferite ambarcațiuni pe apă și altele sprijinindu-se unele pe altele răpuse în port.

Lumina îmi stăruie în ochi, sunt orbit dar în același timp simt cum îmi pătrunde în minte, spărgând un gând în mii de farâme, născându-mi idei. Sunt eu, doar eu, aici. În același timp, nu sunt numai aici. Lumina mă trage înapoi în trecut, mă duce plutind cu spatele până într-un loc pe care nu l-am mai văzut de mult, dar pe care îl știu atât de bine. Sunt acolo cu toții, toate fețele familiare care cândva au reprezentat lumea mea, toți cei care îmi astâmpărau fricile atât de neînțelese pe vremea aia. Da, sunt acolo cu toții și vorbesc despre mine. Ciudat, ca și cum eu nu aș fi prezent. Mă simt existând doar în mințile lor, o proiecție puțin diformă, sau poate, asta este imaginea mea, cea reală. Poate că doar eu m-am imaginat mai minunat decât sunt. Poate că ei mă văd așa cum o ființă normală vede o altă ființă normală. Oare ce e nebunie? Nebunia este imaginea pe care ți-o proiectezi tu însuți asupra ta, este diformitatea, este minunăția asta care mi se revelează acum în lumină?

Gâtul îmi e uscat, corturile ajung cu bețele în jos și se sprijină pe ele iar soarele lasă tot mai mult impresia unui animal în călduri. Pornesc și pașii mei pe nisip nu aduc nicio urmă în plus și nici nu îmi pot imagina de fapt că pășesc pe pământ, pentru că tălpile se înfundă mai degrabă în ceva moale, ca în vată, în ceva galben și pufos. Mi se năzare dintr-o dată că pășesc pe soare. Că soarele nu mai e doar un glob îndepărtat, ci a devenit un deșert, un întins nesfârșit de lână moale și galbenă în care degetele mele se înfundă. Probabil că de asta nici nu mă mir că este atât de fierbinte încât pielea pare că mi se cojește și îmi rămân fâșii pe nisip, printre scoici, melci sparți și mucuri de țigară. Piele. Piele de șarpe.

Nu mai pășesc, sunt din nou în copac, peisajul de schimbă alene, fantomatic. Un zgomot vag se aude din ce în ce mai aproape de cortul transformat în copac, pe a cărui creangă m-au urcat din nou, un zgomot ce nu pare să vină de undeva din jur, ci parcă din alt timp. O sferă uriașă, albă, stă pe mare și din ea se parașutează pe țărm, prin salturi fenomenale prin înălțime și precizie, extratereștri. Extratereștri albaștri. Nu am niciun fel de surpriză să-i văd nu verzi, ci albaștri. Ridic două degete în semn de salut către unul din ei.

E și o ea în poveste. Stă pe o bancă ruptă. De lemn. Bea bere. Îi fac semn, îi arăt extratereștrii, dar e complet absorbită în norul de fum și în licoarea acidulată care îi alunecă tot mai repede pe gât. Nu observă nimic din ce se petrece. Extratereștrii se apropie de ea, vreau să o avertizez dar mi-am pierdut vocea. Sunt dintr-o dată peste măsură de fascinat de dansul nebun al unor pescăruși, care pescuiesc cu măiestrie din apă, un pui și două păsări mature.

Văd în fața mea cărări, cărări peste tot. Ca și cum stau în fața unor sute de drumuri și e minunat, pentru că nimeni nu mă silește să aleg. Pot rămâne aici sau pot merge mai departe, mă pot întoarce, pot lua toate potecile la nesfârșit.

Viitor și niciun pic de trecut. Un acum care se întinde până în clipa în care voi spune eu: stop, m-am plictisit.

Mă visez din nou șarpe, îmi amintesc sau îmi inventez o biografie șerpească, în care toți ai mei și-au lăsat fărâme de piele pe acest nisip, au plutit pe această apă. Sunt din nou toți acolo, în jurul unei mese. Sâsâie ca niște moșnegi știrbi și vorbesc despre mine ca și cum nu aș fi prezent. Poate mă cred pierdut, pierdut pentru totdeauna. Mort.

Morți au fost și ei, de vreme ce abia acum îi recreez în minte, după atât amar de timp. Dacă nu te gândești la ceva, oare poți spune că acel ceva există? Trăim în mai multe realități și mai mereu o alegem pe cea mai intimă, pe cea de care ne simțim mai atașați.

E ca și cum… ca și cum sunt încă om dar tot ce respiră în jurul meu îmi spune să renunț la asta, să las în urmă starea de om și să pornesc într-o nouă explorare. Nu mai fi om, îmi spun pietrele, îmi spune nisipul, îmi spun valurile și scoicile hai, încercă altceva, trage ceva mai tare, mergi cu noi, hai, curaj. Undeva tot o să ajungi. Există și altceva în afara chestiei ăsteia care îți este atât de cunoscută.

Îmi mai cer să-i uit pe toți. Să mă închipui ultima ființă cruțată din specia mea, ultima rămasă aici pe țărm. Să plec. Să caut. Să aflu. Să înțeleg. Am totul înaintea mea iar soarele nu a ajuns nici măcar la mijlocul drumului prin creierele noastre avide de umbre, de căldură și gust.

Pleci. Pleacă. Mergi.

Abia te-ai trezit. Abia te-ai născut.

Sunt ființa fără trecut. Pot fi orice îmi doresc.

(fragmentul face parte din volumul de povestiri Vara când mor leii, terminat de mine, Cristina Nemerovschi aka Morgothya, pe data de 15 mai 2010 – in curs de aparitie, bla bla-urile aferente)