Morgothya

Dacă tot suntem aici, pedepsiți să rămânem un timp pe țărmul ăsta, sub soare și stele, așteptând o corabie, un vas sau o plută care să ne salveze, să ne ducă spre locuri mai familiare și mai ușor de înțeles, oare tot ce trebuie să facem până atunci e să așteptăm?

Dacă tot am înțeles câte un adevăr, chiar și trunchiat, din tot ce am trăit vreodată, din tot ce am cunoscut și recunoscut, oare tot ce putem face e să ignorăm și să uităm?

Dacă ne-am simțit măcar o dată înăuntru, dacă am trăit iluminarea divină sau diabolică, dacă am văzut soare și stele și timp rotindu-se în jurul nostru, oare tot ce putem face e să negăm, să fugim și să ne ascundem, sa ne zgâriem ochii cu unghiile crescute sălbatic și să strigăm cuprinși de teroare: “Nu am fost eu!”…?

*

Deschid ochii cu teamă, întrebându-mă care va fi astăzi peisajul ce mi se va proiecta pe retina obosită de văz. Nu îmi mai amintesc nimic. Oare sunt aici, în cort? Da, punând cap la cap fapte din trecut, pe plajă ar trebui să fiu. Deschid într-un final ochii brusc, inexplicabil curaj, ce-o fi o fi. În loc de fâșul liniștitor și familiar al cortului verde, o lumină uriașă mă lovește cu furie din toate părțile. Îmi înconjoară corpul și simt că mă ridică de pe nisip, mă poartă cu blândețe deasupra mea, de unde mă pot privi detașat, resemnat. Nu mai sunt ființe în jurul meu, ci doar o (more…)