Un scurt fragment din povestirea – deja celebră
– Cum fac iepurii…, în care este vorba despre bucurești:
Asta era însă și mai nașpa. Un pic trezită, nici foarte rece, cu un gust cam indistinct. Gustul Bucureștiului. Uzat. Un oraș care de mult nu-i mai oferea nimic palpitant, aceleași locuri mult prea familiare, aceleași gagici nici prea proaste nici prea deștepte, nici frumoase, nici penibil de urâte, însă mereu seci, anoste, degeaba… aceleași terase, aceleași întâlniri între scriitori… Locuri degeaba. Reclamele țipătoare și insipide, care se înmulțeau pe zi ce trece, o adevărată oglindă murdară a goanei disperate și fără sens după bani, cu care, după ce-i aveau, posesorii lor nu mai știau ce să facă, îi cheltuiau în pripă, parcă speriați că i-au obținut și începeau să alerge după alții. Bucureștiul călcat din toate părțile de mașini, care mai de care mai inestetice și mai rapide. Își amintea din când în când, vag ce-i drept, Bucureștiul gri de dinainte de ’90, un București fără culori, fără modernisme, fără capitalisme și, cu toate astea, un București mult mai sentimental și mai romantic, în care întotdeauna se întâmpla ceva. Era pe atunci orașul în care mai puteai avea surprize, în care mai găseai colțuri necunoscute, mai colorat pe interior. Puteai iubi în orașul ăla. Iar atunci când nu iubeai oameni, iubeai stări, iubeai imprevizibilul, așteptarea a ceva ce urma să se întâmple. Era pe atunci un oraș care în fiecare lună mirosea altfel, avea mirosul lui, sublim și natural, nu era încărcat de parfumurile grețoase și artificiale ale oamenilor. Acum era viu pe dinafară, dar aparența asta ascundea golul din inima lui, moartea. Putreziciunea din sufletul Bucureștiului o transmisese orașul și în locuitorii săi, care se plimbau cu inima putredă, fără rost prin centrul său, căutând să-și ucidă timpul pentru încă o zi, apoi alta, ajungând seara acasă cu sentimentul că au mai scăpat de câteva ore pe care n-ar fi știut de fapt cu ce să le ocupe, adormind un pic îngrijorați că poate mâine nu vor mai avea inspirație pentru ele, pentru umplerea lor atât de dificilă și ele vor rămâne suspendate, timp mort în care te plictisești și îți pui întrebări care te fac nefericit dacă nu știi să te oprești atunci când aluneci pe un tobogan periculos, cu surprize. Oameni din ce în ce mai neinteresanți, cu care nu-ți făcea nicio plăcere să intri în vorbă, care nu aveau nimic de spus sau, cel puțin, nimic imprevizibil, oameni care renunțaseră să-și pună întrebări asupra singurelor lucruri care contează. Doar banalul mai rămăsese important în București.
…
Tot ce ținea de orașul ăsta era fals. Oamenii din orașul mort erau aidoma clișeelor verbale – trăiau în virtutea faptului că s-au născut, cu cât erau mai vizibili cu atât credeau că au dreptul să existe, trăiau pentru că sunt aici, fără a-și pune întrebări. Așa cum se întâmpla și cu clișeele de limbaj – le folosești pentru că și ceilalți o fac, le folosești cu atâta familiaritate încât nu te mai aștepți să îți spună ceva. Clișeele se regăseau cel mai mult aici și era foarte ciudat că nimeni nu părea să le observe. Mai mult, goliciunea și artificialul orașului făceau moda, impuneau un model pe care el îl detesta, astăzi mai mult ca niciodată. Iar orașul, pentru cei ce-l locuiau, devenise trasparent, invizibil. Treceau prin el cu ochi goi, își purtau tristețile și bucuriile prin el fără a-l vedea, fără a-și lega aceste bucurii și tristeți de orașul în care se întâmplă. Asta însemna că Bucureștiul e condamnat la moarte, își spuse. Va rămâne pentru totdeauna doar un suport, doar un cadru gol, viața nu-l va mai băga în seamă niciodată. În final, va muri de bătrânețe și de indiferență.
Părea că lumea întreagă s-a rotit într-o poziție indecentă și nu-i mai poate arăta decât locuri deja penetrate.
…
Ceru o votcă și plecă cu ea spre casă, împleticindu-se. În intersecție fu cât pe ce să fie călcat de o mașină inestetică, dar rapidă, pe când reclama la L’Oreal de pe magazinul Unirea se desprindea, zgâlțâită de vânt.



Sunt absolut fascinată de câteva mesaje primite pe un site literar după ce am postat un fragment dintr-o povestire în care este vorba despre niște crime. Pe scurt, personajul principal începe să-și omoare, pe rând, vecinii, pentru că, în ziua respectivă (în care, deși februarie, era cald ca într-o zi de vară) a văzut în autobuz oameni transparenți, simple contururi. Povestirea este scrisă la persoana I, pentru că așa mi s-a părut că are mai mult sens – e cumva stupid să povestești la persoana a III-a cum cineva comite niște crime. În plus, nu acțiunea povestirii conta, ci senzațiile autorului, în fine… Anyway, cititorii respectivi au avut o singură nelămurire legată de text, pe care au exprimat-o unii mai voalat, prin remarci de genul – „să știi că te înțeleg, uneori vecinii pot fi tare nesuferiți, și au am vrut să fac asta când eram mai tânăr dar n-am avut curajul tău, bravo ești tare”, alții mai direct
Pe Tanti Ani o cuprinse dintr-o dată amețeala. Cutremur!, fu primul ei gând și făcu un gest de a se repezi spre Tincuța, s-o protejeze. Nu era însă cutremur, își dădu seama de îndată ce inima începu s-o doară în rafale puternice. Un junghi o lovea în piept cu ritmicitatea unei pendule, părea că se depărtează dar numai pentru a reveni apoi și mai aprig.
“Ține-ți respirația fetițo, ei comedie, altfel n-o să reușesc să-l închid nici pân’ la paștele cailor!”. Manuela privea în oglindă încercările supraomenești ale croitoresei de a închide corsetul rochiei de mireasă. “N-o să reușească, e prea strâmt, și dacă prin absurd va reuși, o să-mi crape fix când am să intru în biserică și toată lumea va fi cu ochii pe mine”, își spuse, plină de groază.

Ultimele comentarii