Vampiric trip

Am dat de un pasaj interesant si misto din anne rice (da, chiar ea anne rice, vampirul armand, rao, 2009 ) despre o calatorie “pana la marginea lumii” ca sa-i spun cumva putin cliseic, nu-mi vine momentan alt termen (si inca n-am facut pe deplin pace cu “trip” si cu derivatele). Acolo unde lumea si odata cu ea sinele se sfarseste, iata ce imagini se intind, in viziunea ei:

“Nu mai era nevoie de picturi. Toate minunatiile care se puteau realiza din culori fusesera expuse aici, in aceasta lume. Am vazut acest lucru in flori; l-am vazut in iarba pestrita. L-am vazut pe cerul infinit de deasupra mea si de dincolo de orasul orbitor.

In acel moment imi era foarte clar ce inseamna, de fapt, aceasta frumusete, aceasta lume stralucitoare. Era atat de incarcata de inteles, incat toate intrebarile mele capatau acum un raspuns, toate lucrurile erau stabilite. Am soptit cuvantul “da” de mai multe ori. Am dat din cap, cred, si mi s-a parut absurd sa spun ceva cu cuvinte.

O mare forta emana din aceasta frumusete. Ma inconjura de parca era aer sau briza, sau apa, dar nu era. Era mult mai rarefiata si mai patrunzatoare si, desi ma tinea cu o putere formidabila, era invizibila, fara apasare si fara o forma palpabila.

Intreaga mea viata mi-a aparut in forma celor pe care le-am stiut candva.

Cunoasterea era ca iubirea si ca frumusetea; intr-adevar, mi-am dat seama, cu o fericire triumfala, ca toate erau una.

Stateam nemiscat si cunoasterea, faptele, treceau prin mine si in mine, umplandu-ma si disparand – totul a palit dintr-o data.”

Senzatia atat de familiara, ca esti inauntru, in mijlocul a tot, si toate lucrurile care exista se invart in jur- chiar daca imaginile sunt diferite. De cele mai multe ori sunt diferite, oricum. Mi-am amintit de multe experiente impartasite mie de oameni care, in urma unor calatorii de genul asta, au ajuns la concluzia de nestramutat a existentei divinitatii. E ciudat cum, avand acelasi adevar in fata ochilor, chiar daca doar intuitiv (maybe more powerful in this way), alegem sa ne indreptam in directii complet opuse. De ce pe unii ii face sa creada ca exista in alta parte acea chestie atotputernica, intelegerea aia sublima a tot, concomitent, dintr-o singura privire, cunoasterea nefragmentata – ca si cum suprema revelatie pe care ai avut-o TU o transferi, fara o intemeiere care sa se sustina, unei alte fiinte, i-o atribui cumva din oficiu, pentru ca ai impresia ca e mult prea minunata ca sa fie doar a ta. E ca si cum cineva ti-ar da un sceptru cu care sa conduci lumea si, in momentul in care ar trebui sa il atingi, o iei speriat la goana. De ce noua, celorlalti, astora “damnati”, chestia asta ne arata, dimpotriva, ce fiinte puternice si de necuprins suntem? De ce suntem atat de convinsi ca lumea/frumusetea/intelegerea este in interiorul nostru si nu in afara, este doar a noastra si a nimanui altcuiva? Obisnuiti sa negam, de data asta ne oprim admirativ in fata propriului sine, contempland intelegerea a tot ceea ce exista. Sau poate ca si asta e tot o negare, o defaimare a tot ceea ce nu suntem noi, a tot ceea ce este strain, neinsemnat si nu intra in acest minunat glob care se contureaza in jurul fiintei noastre. Cam asta e ceea ce ramane: intelegere a tot si certitudinea ca tu esti stapanul absolut, ca poti face sa se miste tot ceea ce vrei sa se miste si sa se schimbe tot ceea ce vrei sa se schimbe. Ceea ce pe noi ne face mai puternici, pe ei ii face mai saraci si mai slabi, ii lipseste de libertate si de credinta in propriul sine. Revenind, ce e poate si mai uluitor e ca nimic nu e nou. Revelatia nu e practic o revelatie ci o constientizare, o repetare, o trecere prin tot ceea ce am aflat vreodata.

M-am gandit mereu, in raportul ei versus noi, ca reactia asta a lor de transmutare, de imprumut a senzatiilor, este una de frica, de fuga de responsabilitate, in termeni sartrieni, de libertate, un fel de subevaluare a sinelui, un fel de negare – “nu am cum sa fiu eu toate astea, cineva e mai presus de mine si imi trimite imaginile astea, nu sunt revelatiile mele”. Sau poate, dimpotriva, este supraevaluare ceea ce facem noi, atunci cand ne vedem, chiar si doar intr-un scurt si irepetabil trip, cele mai misto fiinte care au existat vreodata pe lume.

Si apoi intrebarea, eterna si chinuitoarea intrebare: why the fuck do we forget? Si de ce ne resemnam cu fragmente de intelegere dupa ce am aflat totul? Si cum mai putem ajunge inca o data acolo, in mijlocul cercului, in punctul ala divin/demonic in care esti tot si nicaieri altundeva?